Avem un ritual cu domnițele mele în fiecare seară. Când vine ora de culcare, trebuie să le iau în spate și să le duc în patul lor. Bineînțeles că se ceartă între ele cine să fie prima, iar ca să elimin acest moment, le iau pe amândouă odată. La început a fost doar un joc, iar acum a devenit o parte obligatorie a ritualului nostru.

Aseară, în timp ce duceam ochioasa din living în dormitor, mi-a șoptit la ureche:

– Tati, vreau să rămân mică cât mai mult, ca să mă poți duce în spate în fiecare seară.

Nu am mai scris pe blog de ceva timp și tot mai des primesc mesaje în care sunt întrebat unde am dispărut. Nu am timp, a fost răspunsul pe care l-am dat. Da, nu am timp. Sunt prea ocupat cu alte lucruri “mai importante”. Oare?

În timp ce răspundeam la un mesaj, explicând cât de ocupat sunt, încât nu mai reușesc să scriu două rânduri, mi-am dat seama că sunt un mincinos. Nu scriu nu pentru că îmi lipsește timpul, ci pentru că blogul nu este o prioritate. Am timp pentru prieteni, am timp pentru familie, am timp să mă uit din când la un meci de la campionatul mondial, am timp să merg la biserică, etc., iar pentru blog nu mai am timp. Nu pentru că blogul nu este important, ci pentru că momentan nu este în fruntea priorităților mele.

În timp ce digeram realitatea în care joc rolul mincinosului, mă gândeam la mincinoșii din jurul meu, și-s mulți!

Cei care sunt atât de ocupați, încât își văd copiii doar în weekend. Aceștia nu au timp să petreacă cu copii pentru că “aleargă” din zori și până seara. Am multe exemplare de acest fel în preajmă. Dacă îi întrebi pentru ce aleargă, toți răspund în cor că o fac pentru familie și copii. Nu pentru a-și schimba mașina, telefonul sau pentru un concediu în Bora Bora, acolo unde a fost Ion cu Ileana și trebuie neapărat să meargă și ei. Nu, doamne ferește, toate-s pentru copii și pentru binele familiei. Niciunul nu are curaj să recunoască că banii sunt prioritatea. Acest tip de mincinoși nu aud strigătul disperat al celor dragi care îi vreau pe ei, timpul lor, nu banii sau alte lucruri. Și aleargă, aleargă, până ajung copiii să nu-i mai cunoască. Nici lipsa nu le-o mai simt. Tatăl se transformă în Mos Crăciun care vine rar, dar în schimb aduce de toate.

Într-o zi vei avea timp, însă copiii nu vor mai avea și-ți vor spune aceeași minciună pe care au auzit-o de la tine încă din pruncie și pe care au învățat-o atât de bine. Nu am timp tati, ne vedem de Crăciun și la Paște, bineînțeles dacă voi avea timp.

Nu vă mai mințiți oameni buni și nici nu mai mințiți pe alții. Dacă copiii și familia ar fi fost o prioritate, ați găsi timp pentru ei. Ai timp pentru Facebook, Instagram, ai timp să stai la o (două, trei) bere cu prietenii, să stai la job peste program, să joci play station, să stai la bârfe și nu ai timp să te joci cu copilul tău sau să-i spui o poveste înainte de culcare, pentru că ești obosit.

Tot ce vreau de la tine este să recunoști că lucrurile pentru care ai timp sunt lucrurile cu adevărat importante pentru tine. Dacă familia este o prioritate, vei găsi timp pentru ea, dacă Dumnezeu este o prioritate, vei găsi 5 minute să-i mulțumești, dacă prietenii sunt o prioritate, vei găsi timp să le fii alături. E simplu.

Oamenii care nu au timp pentru voi, au timp pentru alții.

Ne mințim pe noi și îi mințim și pe alții. “Nu am timp” a devenit cea mai des întâlnită minciună. Ne-o spunem unii altora și nici nu ne dăm seama că atunci când o facem, înșirăm în fața oamenilor lista priorităților din viața noastră. Lucrurile sau oamenii pentru care nu avem timp, ocupă locurile de la coadă în topul priorităților.

Opriți-vă din alergat, puneți mâna pe o foaie pe care să înșirați lucrurile cărora le acordați cel mai mult timp și veți avea în față lista priorităților după care vă trăiți viața. Acestea sunt adevăratele priorități, nu cele declarate oficial și pompos în fața altora.

Pentru mine acest top arată așa:

1. Dumnezeu

2. Familie

3. Prieteni (adevărați), iar din aceștia nu-s mulți

4. Carieră

5. Restul

De fiecare dată când am inversat acest top, am ajuns rău.

E de înțeles când nu ai timp pentru un coleg de muncă, pentru un străin, pentru un client, pentru o persoană care profită de timpul tău, dar să nu ai timp pentru familie, e trist.

Fă-ți timp pentru Dumnezeu, familie și prieteni, și Restul va deveni o realitate bonus.

Și nu uitați, nu-i frumos să minți, că doar așa îi învățăm pe copii noștri. Ai nevoie de curaj, onestitate și demnitate ca să recunoști că ești mincinos, în schimb doar așa ajungi să ai timp pentru lucrurile și oamenii cu adevărat importanți.

Duminică am fost cu inamicii la Șapte scări. Este unul din locurile preferate de copii, pentru că efortul lor este răsplătit  cu o tură de tiroliană. Până ajungi la tiroliană, urci pe marginea unui râuleț energic care îți acompaniază pașii cu sunetul său. O mulțime de oameni urcă și coboară. Mi-au sărit în ochi un cuplu cam pe la 55-60 ani. Mergeau încet, conduși sau mai bine zis mânați de o frumusețe de Brac German, care zburda mulțumit prin preajmă. Linda (cățelușa lui Miriam) s-a împrietenit cu cățelul domnilor, iar noi ne-am împrietenit cu stăpânii cățelului. Ca să nu lungesc vorba, domnul era păstrăvar de mic copil, adică expert în păstrăvi (nici nu am știut că există așa ceva), iar după câteva minute de discuții, îmi arată spre râu unde erau doi păstrăvi.

– Scuze  nu văd niciun păstrăv. Văd doar pietre și  nisip.

– Uitați-vă atent, sunt acolo.

Mi-am fixat privirea spre locul indicat și cautam păstrăvi. Nu era niciun păstrăv. Doooar pietre și nisip. “Sunt minunați, Sunt acolo. Atent, nu vă apropiați prea tare, se sperie și fug ca săgeata,” continuă domnul.

Eram gata să abandonez “vânătoarea” de păstrăvi, când deodată, zăresc cum se mișcă ceva. Erau ei, păstrăvii minunați despre care vorbea noul meu prieten. Aveau culoarea nisipului și la prima vedere era imposibil să-i observi. Tot timpul au fost acolo, problema a fost la mine. Nu aveam ochiul format și nici nu căutam să-i văd pentru că nu știam că sunt acolo pești. Am urcat de zeci de ori pe acel drum și nu știam că în acel râuleț micuț poți admira păstrăvi indigeni.

Mă uitam și nu vedeam, așa cum ne uităm uneori la cei din jur și nu vedem decât ambalajul exterior. Ne uităm la copiii noștri și nu vedem scânteia de geniu pe care o poartă cu ei de când se nasc. Da, fiecare copil, fără excepție, poartă în el o scânteie divină, o scânteie de geniu. Toți copiii sunt de “firmă”, toți copiii poartă sigla unui Creator. Nu există copii “after market“, toți sunt originali și fiecare în parte este un mic geniu, iar noi ne uităm uneori la ei, ne uităm în ochișorii lor cristalini, la buclele aurii și nu bănuim că dincolo de acest ambalaj frumos este ceva ce avem obligația să descoperim. Ne uităm și nu vedem! Nu vedem pentru că nu știm că copiii noștri poartă în ei o scânteie de geniu, care de cele mai multe ori se stinge.

Toți avem talente neștiute și în mod obișnuit nu ni le putem releva singuri, fără un ajutor exterior. Acest ajutor în cazul copiilor noștri ar trebui să vină de la părinți în primul rând, dar ca să reușești acest lucru, trebuie să renunți la agendă ta cu privire la viitorul copilului tău și să încerci să-ți formezi ochiul pentru a putea descoperi scânteia din el.

Fericirea lui are de-aface cu capacitatea noastră, a părinților, de a vedea și a descoperi în pruncii noștri potențialul enorm pe care îl au.

Dacă ești părinte, oprește-te și mai uită-te odată la copilul tău, uită-te atent și vei descoperi lucruri minunate acolo unde nu ai văzut nimic până acum, vei descoperi că ai un copil unic, original, “de firmă”.

Dacă ești dascăl, învățător, educator, oprește-te și mai uită-te odată la fiecare copil în parte, chiar și la acei copii pe care i-ai pus în ultima bancă sau de la care nu ai așteptări, și vei descoperi un copil care poartă în sine o scânteie de geniu. Acești copii au nevoie mai mult decât ceilalți de atenția ta. E plină lumea de oameni care au reușit să întoarcă munții chiar dacă nimeni nu dădea doi bani pe el.

Dacă te-ai uitat și nu ai văzut nimic, problema e la tine, nu la copil. Scânteia este acolo așa cum erau și păstrăvii, problema este că nu avem ochiul format să vedem calitățile la cei din jur, în schimb ne pricepem foarte bine să le descoperim defectele și neajunsurile.

Deschide-ți ochii mai larg și priviți oamenii din jur dincolo de ambalaj și aparențe și veți descoperi realități fascinante. Dacă nu tot nu reușiți să vedeți, cumpărați-vă ochelari.

Printr-o întâmplare am ajuns duminica trecută împreună cu niște cunoștințe la Mănăstirea Prislop, acolo unde este înmormântat Arsenie Boca. Nu sunt fanul unor astfel de locuri, dar curiozitatea mi-a dat câteva șuturi din spate și am întrat să văd ce îi atrage pe o mulțime de oameni la un mormânt. Împrejurimile mănăstirii sunt foarte pitorești. Am urcat puțin, până am dat de o coadă imensă (aproximativ 100 m) de oameni cu flori în mână care se mișcau încet spre mormântul lui Arsenie Boca.

Înainte de a continua, aș vrea să știți că sunt o persoană destul de tolerantă și că respect credința și convingerile oricui, atâta timp cât acestea nu sunt obsesive și agresive în dreptul meu. Nu judec pe nimeni, doar îmi expun părerea.

Dincolo de atmosfera neobișnuită pentru mine, mi-au sărit în ochi câteva detalii care m-au întristat. Mint, m-au înfuriat.  Alături de mine era o familie cu un copil de câțiva anișori care era purtat în brațe de mama lui, în timp ce soțul ținea un buchet mare de flori în mână, flori destinate lui Arsenie Boca. Ea căra copilul, el ducea florile. Interesant, nu?

S-au întâmplat prea multe pe planeta aceasta  în ultimul timp sau poate a devenit mai accesibilă informația, nu știu. În ultimii ani terorismul a înflorit, tragediile s-au înmulțit, războaiele au devenit o normalitate. Bombele nu cad peste acoperișul dormitorului copiilor noștri, putem dormi liniștiți. Ele cad peste copiii din Siria care nu mai au demult acoperiș și nici dormitoare. La cum se schimbă lucrurile pe Tera, nu m-aș mira deloc dacă mâine România (înlocuiți cu România oricare altă țară) ar deveni o nouă Sirie.

Mi-a rămas proiectată pe retină poza unui tătic (am scris despre el aici ) care și-a  pierdut tot ce avea mai scump, trei copii și pe mama lor în incendiul din Kemerovo, Rusia. Cu câteva zile înaintea de tragedia din Rusia a avut loc un atentat terorist în Franța. Și acolo au murit oameni. Singurul lucru care îți dă speranță în astfel de situații este exemplul oamenilor care și-au dat viața pentru salvarea altora.

Unul dintre ei este Arnaud Beltrame, locotenent-colonel  în jandarmeria franceză care a acceptat să fie luat ostatic în schimbul unor civili, iar mai târziu a fost rănit mortal de către terorist. Arnaud era un catolic practicant. Ați auzit, era catolic, adică eretic în viziunea unui ortodox, un eretic care și-a dat viața pentru aproapele său. Eretic așa cum este un luteran în viziunea unui catolic. Așa cum este un adventist în viziunea unui baptist sau invers. Un eretic care și-a dat viața pentru alții.

Baptiști, ortodocși, penticostali, catolici, anglicani, adventiști, etc. Știți ce au în comun toate aceste religii? Toate îi numesc eretici pe ceilalți, pe cei care nu sunt ca ei. Toate religiile L-au monopolizat pe Dumnezeu, raiul și iadul. Raiul e pentru ei, iadul pentru ceilalți. Există doar ei și lumea. Nu am întâlnit religie care să nu aibă această convingere, iar unii dintre noi chiar și acum, în timp ce citesc aceste rânduri, cred la fel.