Totul a început prin luna mai, cam pe la mijlocul lunii am început să primesc sistematic amenințări de la o persoană pe WhatsApp, Viber sau Messenger. După o zi de muncă, te îndrepți spre casă obosit și chinuit, stai la semafor și numeri împreună cu el secundele, și dintr-o dată primești un mesaj care te face să tresari: nu ai ce căuta acasă fără bujori. Îți trece oboseala pe loc. Nu-i de glumă, știi asta. Sezonul bujorilor e scurt și dacă nu reușești să faci rost de bujori măcar de câteva ori pe sezon, ai încurcat-o. Am trăit-o pe pielea mea sezonul trecut când am tot amânat să aduc bujori cu gândul „las-că mâine” și tot anul mi-a scos ochii. Nu-i de glumit fraților. Așa cum mănânci cireșe în sezon, căpșuni, struguri și pepeni ca să-ți acoperi necesarul de vitamine, tot la fel trebuie să-i aduci bujori atunci când este sezonul lor ca să acoperi necesarul de afecțiune. Nu-i un moft cum credeam la început. E o necesitate, un lucru vital pentru ea și implicit pentru voi.

Am spus-o de multe ori și o mai repet: tot ce am bun în mine îi datorez mamei mele. Sunt și câteva lucruri care au lăsat cicatrici peste existența mea. Unul din ele vine din perioada scolii. Energic, neascultător pe alocuri, foarte bun la anumite materii, suficient de bun la altele, insuportabil pentru unii învățatori, iubit de alții, mereu având ceva de comentat și adăugat. Cam așa arăta băiatul care scrie acum acest articol, din clasa întâi până și-a luat bacul.

Avem un ritual cu domnițele mele în fiecare seară. Când vine ora de culcare, trebuie să le iau în spate și să le duc în patul lor. Bineînțeles că se ceartă între ele cine să fie prima, iar ca să elimin acest moment, le iau pe amândouă odată. La început a fost doar un joc, iar acum a devenit o parte obligatorie a ritualului nostru.

Aseară, în timp ce duceam ochioasa din living în dormitor, mi-a șoptit la ureche:

– Tati, vreau să rămân mică cât mai mult, ca să mă poți duce în spate în fiecare seară.

Nu am mai scris pe blog de ceva timp și tot mai des primesc mesaje în care sunt întrebat unde am dispărut. Nu am timp, a fost răspunsul pe care l-am dat. Da, nu am timp. Sunt prea ocupat cu alte lucruri „mai importante”. Oare?

În timp ce răspundeam la un mesaj, explicând cât de ocupat sunt, încât nu mai reușesc să scriu două rânduri, mi-am dat seama că sunt un mincinos.

Duminică am fost cu inamicii la Șapte scări. Este unul din locurile preferate de copii, pentru că efortul lor este răsplătit  cu o tură de tiroliană. Până ajungi la tiroliană, urci pe marginea unui râuleț energic care îți acompaniază pașii cu sunetul său. O mulțime de oameni urcă și coboară. Mi-au sărit în ochi un cuplu cam pe la 55-60 ani. Mergeau încet, conduși sau mai bine zis mânați de o frumusețe de Brac German, care zburda mulțumit prin preajmă.