Am spus-o de multe ori și o mai repet: tot ce am bun în mine îi datorez mamei mele. Sunt și câteva lucruri care au lăsat cicatrici peste existența mea. Unul din ele vine din perioada scolii. Energic, neascultător pe alocuri, foarte bun la anumite materii, suficient de bun la altele, insuportabil pentru unii învățatori, iubit de alții, mereu având ceva de comentat și adăugat. Cam așa arăta băiatul care scrie acum acest articol, din clasa întâi până și-a luat bacul.

Avem un ritual cu domnițele mele în fiecare seară. Când vine ora de culcare, trebuie să le iau în spate și să le duc în patul lor. Bineînțeles că se ceartă între ele cine să fie prima, iar ca să elimin acest moment, le iau pe amândouă odată. La început a fost doar un joc, iar acum a devenit o parte obligatorie a ritualului nostru.

Aseară, în timp ce duceam ochioasa din living în dormitor, mi-a șoptit la ureche:

– Tati, vreau să rămân mică cât mai mult, ca să mă poți duce în spate în fiecare seară.

Nu am mai scris pe blog de ceva timp și tot mai des primesc mesaje în care sunt întrebat unde am dispărut. Nu am timp, a fost răspunsul pe care l-am dat. Da, nu am timp. Sunt prea ocupat cu alte lucruri “mai importante”. Oare?

În timp ce răspundeam la un mesaj, explicând cât de ocupat sunt, încât nu mai reușesc să scriu două rânduri, mi-am dat seama că sunt un mincinos.

Duminică am fost cu inamicii la Șapte scări. Este unul din locurile preferate de copii, pentru că efortul lor este răsplătit  cu o tură de tiroliană. Până ajungi la tiroliană, urci pe marginea unui râuleț energic care îți acompaniază pașii cu sunetul său. O mulțime de oameni urcă și coboară. Mi-au sărit în ochi un cuplu cam pe la 55-60 ani. Mergeau încet, conduși sau mai bine zis mânați de o frumusețe de Brac German, care zburda mulțumit prin preajmă.

Printr-o întâmplare am ajuns duminica trecută împreună cu niște cunoștințe la Mănăstirea Prislop, acolo unde este înmormântat Arsenie Boca. Nu sunt fanul unor astfel de locuri, dar curiozitatea mi-a dat câteva șuturi din spate și am întrat să văd ce îi atrage pe o mulțime de oameni la un mormânt. Împrejurimile mănăstirii sunt foarte pitorești. Am urcat puțin, până am dat de o coadă imensă (aproximativ 100 m) de oameni cu flori în mână care se mișcau încet spre mormântul lui Arsenie Boca.

Înainte de a continua, aș vrea să știți că sunt o persoană destul de tolerantă și că respect credința și convingerile oricui, atâta timp cât acestea nu sunt obsesive și agresive în dreptul meu. Nu judec pe nimeni, doar îmi expun părerea.