„Mama rupea mătura de mine și iată că am crescut om normal. Dacă nu pui mâna pe nuia se urcă în cap. Copilul trebuie să știe de frică. Femeia nebătută este ca o casa nemăturată.” Așa arată, pe scurt, secretul educației cu nuiaua în mână, pumnul în masă (că doar ești șeful), urlete și zbierat pe meleagurile mioritice. Și alte meleaguri se pot lauda cu asemenea idei demne de premiul Nobel. Pe noi însă, nu prea ar trebui să ne intereseze ce fac alți ciobeni, ne interesează ce face moldoveanul, munteanul și ardeleanul.

Educația cu nuiaua în mână a devenit atât de comună, încât rar se aprinde vreun beculeț atunci când povestește cineva despre vreun nou caz de violența atât asupra partenerului, cât și asupra copilului. Ne-am obișnuit cu femeile bătute și cu copiii educați în stil strămoșesc. Uneori ai impresia că este o bătălie pierdută și aruncăm cu pumnii în vânt. Totuși, eu încă mai cred în minuni, cred că noi putem fi generația care poate naște, crește și educa o nouă generație de oameni noi, oameni care nu vor ridica mână nici la partener, nici la copii.

La masa noastră mereu este gălăgie. Noi nu știm să mâncăm în liniște. Sau poate nu vrem. Masa este locul și momentul cel mai potrivit pentru povesti, pentru a face planuri, a depăna amintiri și a construi altele.

Așadar, noi, gălăgioși, într-un restaurant pe malul mării. La câțiva pași distanță, la o măsuță de două persoane, stăteau cuminți două femei frumoase, elegant îmbrăcate și foarte tăcute. În scurt timp ne-am dat seama că este mama și fiica ( aproximativ 50 și 20-25 ani). Cât a durat cina, au schimbat doar câteva vorbe. Mama tot încerca să construiască un pod catre ochioasa ei, dar podul se surpa undeva pe la jumătate. În relațiile frumoase, podul se construiește de pe două maluri, iar de pe malul fetei se vedeau doar ruinele unor poduri construite de mult, încă din copilărie. Ea a construit atunci, când încă mai credea în povești, mama ei construiește acum. Ea dezamăgită atunci, mama ei dezamăgită acum. Două femei care se iubesc, stau tăcute la aceeași masă, mănâncă liniștit, plătesc nota și își continuă zborul fiecare cu regretele ei.

Am întâlnit-o la patinoar. N-a fost dragoste la prima vedere, dar a fost un început… un început a unei povești la care adăugăm în fiecare zi câte o filă nouă. Dacă aș fi știut că domnișoara cu breton și cu zâmbetul fermecător va fi mama copiilor mei, aș fi dus-o direct la altar, fără să mai pierd clipe prețioase. Uneori, la întrebarea „cum este să fii însurat”, răspund simplu: dacă știam cât de frumos este să fii însurat, m-aș fi căsătorit la 18 ani. Da, este frumos, iar atunci când un lucru este frumos, greutățile devin obstacole pe care le ocolești mai ușor.

Într-o vineri, o nouă persoană, o nouă poveste. O poveste ca multe altele, din păcate. O doamnă la 40 și un pic. Era cu fetița ei, o frumusețe cu ochi căprui de 6 anișori. Mai are un băiat de 14 ani. Băiatul stă cu taicasu, îmi zice doamna. Atunci mi-am dat seama cum stau lucrurile. Proaspăt separați, băiatul cel mare a fost ademenit de banii lui tata și de poveștile bunicii, mama fătălăului (ca să o copiez pe doamna Budeanu) sau ca să mă apropii de subiect, soacra mamei. Băiatul nici nu vrea să audă de mama. Soacra i-a luat locul, de fapt locurile: i-a devenit mamă nepotului și soție fiului.

Ieri Anais îmi spune: tati, soțul meu o să-mi dea flori, altfel o să mă supăr pe el. Lui mami îi plac florile și se supăra pe tine că uiți să-i aduci flori. Și mie îmi plac florile și o să fiu supărată dacă soțul meu o să uite așa cum uneori uiți tu.