S-au întâmplat prea multe pe planeta aceasta  în ultimul timp sau poate a devenit mai accesibilă informația, nu știu. În ultimii ani terorismul a înflorit, tragediile s-au înmulțit, războaiele au devenit o normalitate. Bombele nu cad peste acoperișul dormitorului copiilor noștri, putem dormi liniștiți. Ele cad peste copiii din Siria care nu mai au demult acoperiș și nici dormitoare. La cum se schimbă lucrurile pe Tera, nu m-aș mira deloc dacă mâine România (înlocuiți cu România oricare altă țară) ar deveni o nouă Sirie.

Mi-a rămas proiectată pe retină poza unui tătic (am scris despre el aici ) care și-a  pierdut tot ce avea mai scump, trei copii și pe mama lor în incendiul din Kemerovo, Rusia. Cu câteva zile înaintea de tragedia din Rusia a avut loc un atentat terorist în Franța. Și acolo au murit oameni. Singurul lucru care îți dă speranță în astfel de situații este exemplul oamenilor care și-au dat viața pentru salvarea altora.

Unul dintre ei este Arnaud Beltrame, locotenent-colonel  în jandarmeria franceză care a acceptat să fie luat ostatic în schimbul unor civili, iar mai târziu a fost rănit mortal de către terorist. Arnaud era un catolic practicant. Ați auzit, era catolic, adică eretic în viziunea unui ortodox, un eretic care și-a dat viața pentru aproapele său. Eretic așa cum este un luteran în viziunea unui catolic. Așa cum este un adventist în viziunea unui baptist sau invers. Un eretic care și-a dat viața pentru alții.

Baptiști, ortodocși, penticostali, catolici, anglicani, adventiști, etc. Știți ce au în comun toate aceste religii? Toate îi numesc eretici pe ceilalți, pe cei care nu sunt ca ei. Toate religiile L-au monopolizat pe Dumnezeu, raiul și iadul. Raiul e pentru ei, iadul pentru ceilalți. Există doar ei și lumea. Nu am întâlnit religie care să nu aibă această convingere, iar unii dintre noi chiar și acum, în timp ce citesc aceste rânduri, cred la fel.

Cunosc prea multe familii nefericite care și-au proiectat nefericirea și asupra copiilor. Primul și cel mai important pas pe care trebuie să îl faci în vederea propriei fericiri, în vederea unei familii fericite și implicit a copiilor, este să alegi corect viitorul partener. Alegeți cu inima și cu o minte lucidă, nu cu hormonii. Prea simplu și totuși mulți greșesc înainte de a pune prima cărămidă la fundamentul familiei. Dacă nu ești căsătorit/ă, ține cont de acest lucru și nu uita că un copil fericit are în spate părinți fericiți.

Cea mai importantă investiție în educarea și fericirea copilului este alegerea corectă a partenerului. 

Am citit recent despre cum își alege vulturoaica partenerul. Mi-a plăcut atât de mult felul cum se împerechează vulturii și cum își cresc puii, încât m-am gândit că avem ce învăța de la ei. 

Știți cum alege vulturoaica tatăl pentru puii săi?

În Kemerovo, Rusia, acum două zile a avut loc un incendiu într-un centru comercial unde au ars bărbați, femei și copii. Ardeau copii închiși în sala de cinema și își luau rămas bun de la părinți prin telefon și pe rețelele de socializare.   Au ars pentru că trăiesc într-o țară unde viața omului nu contează. Da, sunt țări în care oamenii costă puțin, se vând angro și la reducere. Cei de la conducere nu dau doi bani pentru oile pe care le conduc cu bâta în mână. Nici oamenii de pe meleagurile mioritice nu costă mult. Și noi avem un Colectiv.

Am evitat să citesc prea multe detalii despre această tragedie pentru că este greu să dormi liniștit când știi prea multe detalii. Totuși nu am rezistat și am deschis să văd ce s-a întâmplat.  Am dat de el, tatăl a trei copii. Și acum simt fiori când îmi aduc aminte privirea lui. Toți trei copii au ars împreună cu mama lor. Se zbătea ca un animal, încercând să-și  salveze familia, dar nu a putut să facă nimic.

Am citit undeva o statistică cu privire la divorț. Nu am sursa, dar pentru cei interesați promit să o caut. Deci, la prima căsătorie eșuează 51%,  la a două căsătorie eșuează 65%, la a treia căsătorie eșuează 75%. Sună optimist, nu?

Înainte de a merge mai departe vreau să răspunzi la o întrebare: te-ai gândit vreodată să divorțezi? Ți-a trecut prin minte măcar o singură dată că divorțul ar fi soluția? Înainte de a răspunde voi, am să răspund eu. Da, m-am gândit și nu o dată, mai ales în perioada neagră, perioadă prin care trece orice cuplu. Bănuiesc că sunt și excepții, doar că eu nu prea cunosc astfel de cupluri. Mai degrabă există cupluri care joacă bine rolurile în această perioadă, cei care știu să mascheze foarte frumos crăpăturile relației. Unii au mascat atât de bine, încât atunci când și-au făcut publică despărțirea, toți au rămas uimiți și descurajați. Dacă și ei, cei care păreau a avea o relație perfectă, au ajuns aici… Devine tot mai greu să crezi că se poate.

Am crescut în mijlocul unor oameni care nu prea au știut să-și ceară scuze, iar atunci când o făceau, era ceva de genul: mi-am cerut scuze, ce vrei mai mult, vrei să mă pun în genunchi? Scuzele erau o formalitate care înlocuiau părerea de rău. Rămâneai cu impresia că ți s-a făcut o favoare. Scuzele devin cuvinte de legătură fără nicio greutate emoțională atunci când cel care le repetă, ca un papagal, consideră că pronunțarea unor cuvinte poate tămădui răni și rezolva probleme. Da, cuvintele pot tămădui, dar numai în parteneriat cu fapte care vin să confirme autenticitatea cuvintelor. Unii dau cu piciorul în existența noastă, lasă în urmă cioburi și inimi rănite, după care vin și își cer scuze cu zâmbetul pe buze, cu papion și cu mănuși albe pe mâini, nefiind gata să îngenuncheze alături de tine ca să reparați împreună realitatea. Oare cine i-a învățat că scuzele sunt suficiente? Oare de ce nimeni nu le-au spus că uneori cuvintele nu sunt suficiente sau chiar sunt în plus.