Totul a început prin luna mai, cam pe la mijlocul lunii am început să primesc sistematic amenințări de la o persoană pe WhatsApp, Viber sau Messenger. După o zi de muncă, te îndrepți spre casă obosit și chinuit, stai la semafor și numeri împreună cu el secundele, și dintr-o dată primești un mesaj care te face să tresari: nu ai ce căuta acasă fără bujori. Îți trece oboseala pe loc. Nu-i de glumă, știi asta. Sezonul bujorilor e scurt și dacă nu reușești să faci rost de bujori măcar de câteva ori pe sezon, ai încurcat-o. Am trăit-o pe pielea mea sezonul trecut când am tot amânat să aduc bujori cu gândul „las-că mâine” și tot anul mi-a scos ochii. Nu-i de glumit fraților. Așa cum mănânci cireșe în sezon, căpșuni, struguri și pepeni ca să-ți acoperi necesarul de vitamine, tot la fel trebuie să-i aduci bujori atunci când este sezonul lor ca să acoperi necesarul de afecțiune. Nu-i un moft cum credeam la început. E o necesitate, un lucru vital pentru ea și implicit pentru voi.

Nu am mai scris pe blog de ceva timp și tot mai des primesc mesaje în care sunt întrebat unde am dispărut. Nu am timp, a fost răspunsul pe care l-am dat. Da, nu am timp. Sunt prea ocupat cu alte lucruri „mai importante”. Oare?

În timp ce răspundeam la un mesaj, explicând cât de ocupat sunt, încât nu mai reușesc să scriu două rânduri, mi-am dat seama că sunt un mincinos.

Printr-o întâmplare am ajuns duminica trecută împreună cu niște cunoștințe la Mănăstirea Prislop, acolo unde este înmormântat Arsenie Boca. Nu sunt fanul unor astfel de locuri, dar curiozitatea mi-a dat câteva șuturi din spate și am întrat să văd ce îi atrage pe o mulțime de oameni la un mormânt. Împrejurimile mănăstirii sunt foarte pitorești. Am urcat puțin, până am dat de o coadă imensă (aproximativ 100 m) de oameni cu flori în mână care se mișcau încet spre mormântul lui Arsenie Boca.

Înainte de a continua, aș vrea să știți că sunt o persoană destul de tolerantă și că respect credința și convingerile oricui, atâta timp cât acestea nu sunt obsesive și agresive în dreptul meu. Nu judec pe nimeni, doar îmi expun părerea.

Cunosc prea multe familii nefericite care și-au proiectat nefericirea și asupra copiilor. Primul și cel mai important pas pe care trebuie să îl faci în vederea propriei fericiri, în vederea unei familii fericite și implicit a copiilor, este să alegi corect viitorul partener. Alegeți cu inima și cu o minte lucidă, nu cu hormonii. Prea simplu și totuși mulți greșesc înainte de a pune prima cărămidă la fundamentul familiei. Dacă nu ești căsătorit/ă, ține cont de acest lucru și nu uita că un copil fericit are în spate părinți fericiți.

Cea mai importantă investiție în educarea și fericirea copilului este alegerea corectă a partenerului. 

Am citit recent despre cum își alege vulturoaica partenerul. Mi-a plăcut atât de mult felul cum se împerechează vulturii și cum își cresc puii, încât m-am gândit că avem ce învăța de la ei. 

Știți cum alege vulturoaica tatăl pentru puii săi?

Am citit undeva o statistică cu privire la divorț. Nu am sursa, dar pentru cei interesați promit să o caut. Deci, la prima căsătorie eșuează 51%,  la a două căsătorie eșuează 65%, la a treia căsătorie eșuează 75%. Sună optimist, nu?

Înainte de a merge mai departe vreau să răspunzi la o întrebare: te-ai gândit vreodată să divorțezi? Ți-a trecut prin minte măcar o singură dată că divorțul ar fi soluția? Înainte de a răspunde voi, am să răspund eu. Da, m-am gândit și nu o dată, mai ales în perioada neagră, perioadă prin care trece orice cuplu. Bănuiesc că sunt și excepții, doar că eu nu prea cunosc astfel de cupluri. Mai degrabă există cupluri care joacă bine rolurile în această perioadă, cei care știu să mascheze foarte frumos crăpăturile relației. Unii au mascat atât de bine, încât atunci când și-au făcut publică despărțirea, toți au rămas uimiți și descurajați. Dacă și ei, cei care păreau a avea o relație perfectă, au ajuns aici… Devine tot mai greu să crezi că se poate.