Nu am mai scris pe blog de ceva timp și tot mai des primesc mesaje în care sunt întrebat unde am dispărut. Nu am timp, a fost răspunsul pe care l-am dat. Da, nu am timp. Sunt prea ocupat cu alte lucruri “mai importante”. Oare?

În timp ce răspundeam la un mesaj, explicând cât de ocupat sunt, încât nu mai reușesc să scriu două rânduri, mi-am dat seama că sunt un mincinos. Nu scriu nu pentru că îmi lipsește timpul, ci pentru că blogul nu este o prioritate. Am timp pentru prieteni, am timp pentru familie, am timp să mă uit din când la un meci de la campionatul mondial, am timp să merg la biserică, etc., iar pentru blog nu mai am timp. Nu pentru că blogul nu este important, ci pentru că momentan nu este în fruntea priorităților mele.

În timp ce digeram realitatea în care joc rolul mincinosului, mă gândeam la mincinoșii din jurul meu, și-s mulți!

Cei care sunt atât de ocupați, încât își văd copiii doar în weekend. Aceștia nu au timp să petreacă cu copii pentru că “aleargă” din zori și până seara. Am multe exemplare de acest fel în preajmă. Dacă îi întrebi pentru ce aleargă, toți răspund în cor că o fac pentru familie și copii. Nu pentru a-și schimba mașina, telefonul sau pentru un concediu în Bora Bora, acolo unde a fost Ion cu Ileana și trebuie neapărat să meargă și ei. Nu, doamne ferește, toate-s pentru copii și pentru binele familiei. Niciunul nu are curaj să recunoască că banii sunt prioritatea. Acest tip de mincinoși nu aud strigătul disperat al celor dragi care îi vreau pe ei, timpul lor, nu banii sau alte lucruri. Și aleargă, aleargă, până ajung copiii să nu-i mai cunoască. Nici lipsa nu le-o mai simt. Tatăl se transformă în Mos Crăciun care vine rar, dar în schimb aduce de toate.

Într-o zi vei avea timp, însă copiii nu vor mai avea și-ți vor spune aceeași minciună pe care au auzit-o de la tine încă din pruncie și pe care au învățat-o atât de bine. Nu am timp tati, ne vedem de Crăciun și la Paște, bineînțeles dacă voi avea timp.

Nu vă mai mințiți oameni buni și nici nu mai mințiți pe alții. Dacă copiii și familia ar fi fost o prioritate, ați găsi timp pentru ei. Ai timp pentru Facebook, Instagram, ai timp să stai la o (două, trei) bere cu prietenii, să stai la job peste program, să joci play station, să stai la bârfe și nu ai timp să te joci cu copilul tău sau să-i spui o poveste înainte de culcare, pentru că ești obosit.

Tot ce vreau de la tine este să recunoști că lucrurile pentru care ai timp sunt lucrurile cu adevărat importante pentru tine. Dacă familia este o prioritate, vei găsi timp pentru ea, dacă Dumnezeu este o prioritate, vei găsi 5 minute să-i mulțumești, dacă prietenii sunt o prioritate, vei găsi timp să le fii alături. E simplu.

Oamenii care nu au timp pentru voi, au timp pentru alții.

Ne mințim pe noi și îi mințim și pe alții. “Nu am timp” a devenit cea mai des întâlnită minciună. Ne-o spunem unii altora și nici nu ne dăm seama că atunci când o facem, înșirăm în fața oamenilor lista priorităților din viața noastră. Lucrurile sau oamenii pentru care nu avem timp, ocupă locurile de la coadă în topul priorităților.

Opriți-vă din alergat, puneți mâna pe o foaie pe care să înșirați lucrurile cărora le acordați cel mai mult timp și veți avea în față lista priorităților după care vă trăiți viața. Acestea sunt adevăratele priorități, nu cele declarate oficial și pompos în fața altora.

Pentru mine acest top arată așa:

1. Dumnezeu

2. Familie

3. Prieteni (adevărați), iar din aceștia nu-s mulți

4. Carieră

5. Restul

De fiecare dată când am inversat acest top, am ajuns rău.

E de înțeles când nu ai timp pentru un coleg de muncă, pentru un străin, pentru un client, pentru o persoană care profită de timpul tău, dar să nu ai timp pentru familie, e trist.

Fă-ți timp pentru Dumnezeu, familie și prieteni, și Restul va deveni o realitate bonus.

Și nu uitați, nu-i frumos să minți, că doar așa îi învățăm pe copii noștri. Ai nevoie de curaj, onestitate și demnitate ca să recunoști că ești mincinos, în schimb doar așa ajungi să ai timp pentru lucrurile și oamenii cu adevărat importanți.

Printr-o întâmplare am ajuns duminica trecută împreună cu niște cunoștințe la Mănăstirea Prislop, acolo unde este înmormântat Arsenie Boca. Nu sunt fanul unor astfel de locuri, dar curiozitatea mi-a dat câteva șuturi din spate și am întrat să văd ce îi atrage pe o mulțime de oameni la un mormânt. Împrejurimile mănăstirii sunt foarte pitorești. Am urcat puțin, până am dat de o coadă imensă (aproximativ 100 m) de oameni cu flori în mână care se mișcau încet spre mormântul lui Arsenie Boca.

Înainte de a continua, aș vrea să știți că sunt o persoană destul de tolerantă și că respect credința și convingerile oricui, atâta timp cât acestea nu sunt obsesive și agresive în dreptul meu. Nu judec pe nimeni, doar îmi expun părerea.

Dincolo de atmosfera neobișnuită pentru mine, mi-au sărit în ochi câteva detalii care m-au întristat. Mint, m-au înfuriat.  Alături de mine era o familie cu un copil de câțiva anișori care era purtat în brațe de mama lui, în timp ce soțul ținea un buchet mare de flori în mână, flori destinate lui Arsenie Boca. Ea căra copilul, el ducea florile. Interesant, nu?

Cunosc prea multe familii nefericite care și-au proiectat nefericirea și asupra copiilor. Primul și cel mai important pas pe care trebuie să îl faci în vederea propriei fericiri, în vederea unei familii fericite și implicit a copiilor, este să alegi corect viitorul partener. Alegeți cu inima și cu o minte lucidă, nu cu hormonii. Prea simplu și totuși mulți greșesc înainte de a pune prima cărămidă la fundamentul familiei. Dacă nu ești căsătorit/ă, ține cont de acest lucru și nu uita că un copil fericit are în spate părinți fericiți.

Cea mai importantă investiție în educarea și fericirea copilului este alegerea corectă a partenerului. 

Am citit recent despre cum își alege vulturoaica partenerul. Mi-a plăcut atât de mult felul cum se împerechează vulturii și cum își cresc puii, încât m-am gândit că avem ce învăța de la ei. 

Știți cum alege vulturoaica tatăl pentru puii săi?

Am citit undeva o statistică cu privire la divorț. Nu am sursa, dar pentru cei interesați promit să o caut. Deci, la prima căsătorie eșuează 51%,  la a două căsătorie eșuează 65%, la a treia căsătorie eșuează 75%. Sună optimist, nu?

Înainte de a merge mai departe vreau să răspunzi la o întrebare: te-ai gândit vreodată să divorțezi? Ți-a trecut prin minte măcar o singură dată că divorțul ar fi soluția? Înainte de a răspunde voi, am să răspund eu. Da, m-am gândit și nu o dată, mai ales în perioada neagră, perioadă prin care trece orice cuplu. Bănuiesc că sunt și excepții, doar că eu nu prea cunosc astfel de cupluri. Mai degrabă există cupluri care joacă bine rolurile în această perioadă, cei care știu să mascheze foarte frumos crăpăturile relației. Unii au mascat atât de bine, încât atunci când și-au făcut publică despărțirea, toți au rămas uimiți și descurajați. Dacă și ei, cei care păreau a avea o relație perfectă, au ajuns aici… Devine tot mai greu să crezi că se poate.

Am crescut în mijlocul unor oameni care nu prea au știut să-și ceară scuze, iar atunci când o făceau, era ceva de genul: mi-am cerut scuze, ce vrei mai mult, vrei să mă pun în genunchi? Scuzele erau o formalitate care înlocuiau părerea de rău. Rămâneai cu impresia că ți s-a făcut o favoare. Scuzele devin cuvinte de legătură fără nicio greutate emoțională atunci când cel care le repetă, ca un papagal, consideră că pronunțarea unor cuvinte poate tămădui răni și rezolva probleme. Da, cuvintele pot tămădui, dar numai în parteneriat cu fapte care vin să confirme autenticitatea cuvintelor. Unii dau cu piciorul în existența noastă, lasă în urmă cioburi și inimi rănite, după care vin și își cer scuze cu zâmbetul pe buze, cu papion și cu mănuși albe pe mâini, nefiind gata să îngenuncheze alături de tine ca să reparați împreună realitatea. Oare cine i-a învățat că scuzele sunt suficiente? Oare de ce nimeni nu le-au spus că uneori cuvintele nu sunt suficiente sau chiar sunt în plus.