Despre mine

TĂTIC CU RESTANȚE!

Sunt în anul patru la Facultatea pentru Tătici. Mai greu a fost la început când încă eram boboc. Am avut multe restante chiar din primul an. Uneori îmi venea să abandonez. În anul doi m-am obișnuit puțin și am început să dau restantele din anul întâi. Chiar și acum mai am câteva restante de dat. Hai să vă povestesc cum a început totul:
Pe 30 iunie 2011, după nouă luni de așteptare, am intrat și eu în rândul tăticilor. Îmi aduc aminte cu zâmbetul pe buze de acea perioadă. Cuvintele care reprezintă acel segment din viața mea sunt: fericire, panică, confuzie, oboseală.

Fericit pentru că eram complice la o minune cu ochii mari și albaștri. În clipa în care i-am auzit vocea, cu greu am putut să-mi stăpânesc lacrimile de fericire. Aveam în față două eroine.
Panicat pentru că ghemulețul de om din viața noastră nu a venit cu o instrucție, iar eu aveam impresia că tot ce fac nu este bine. Și  iubita mea soție a avut grijă să mă panicheze din primele zile. A doua zi dupa ce s-a nascut Miriam, primesc un telefon de la sotie, prin care ma anunta ca fetita noastra are strabism . Strabism? Va dati seama cum imi batea inima. Pana am aflat ca toti bebelusii au privirea confuza am spus toate rugaciunile pe care le stiam. 🙂
Confuz pentru ca nu stiam ce sa fac cu acel ghemulet de om, mai ales cand plangea, iar dupa calculele mele eu facusem tot ce trebuia sa-i fac.
Obosit pentru ca noptile nu mai insemnau pentru noi timpul pentru somn, ci timpul pentru concerte gratuite. Primile nopti eram gata sa platesc biletul la concert de draga ce-mi era interpreta, dar dupa aia imi venea sa fug de acasa.
Uneori preferam sa evadez din acea realitate, crezand ca sotia mea se poate descurca si singura cu “pacostea” care o aveam pe capul nostru. Iar cand marea noastra interpreta canta din nou, ii ziceam sotiei: fa-i ceva! (prietenii apropiati au auzit-o pe viu) :). In acele momente toate cartile citite despre cresterea si educarea copiilor nu aveau niciun rost. Realitatea cu care ma confruntam era diferita de cea din carti. As fi preferat atunci sa existe o facultate unde sa poti invata cum sa fii un tata bun. Acum insa, dupa aproape patru ani am inteles ca cea mai buna facultate este familia ta, iar cel mai bun profesor este copilul tau.
Mi-am propus sa fac din acest blog un taram al experientilor pe care le-am trait de cand am devenit tatic. Continui sa invat, sa cresc, sa ma modelez, incercand sa devin un tata autentic pentru odraslele mele. M-as bucura ca odata, fetele mele sa-si aleaga viitorul sot avand ca model pe tatal lor. Pana atunci mai am de invatat si de dat restante.