Fericirea nu cade din cer

Au trecut 7 ani (26.07.2009 – 26.07.2016) de când am promis în fața martorilor și în fața cerului că îi voi fi alături la bine și la rău, că o voi iubi până ce moartea ne va despărți. Acum, când scriu aceste rânduri, realizez că respectarea promisiunilor făcute atunci a însemnat un proces lung, dificil și pe alocuri imposibil. E prea devreme să fac o evaluare, dar pot să afirm cu încredere că o familie fericită nu înseamnă o familie norocoasă. Fericirea nu are de-a face cu norocul, așa cum cred unii. Pe blogul meu am tot scris despre familia mea comparând-o cu un colț de rai pe pământ și în viața reală am vorbit mereu despre familie la superlativ. De fiecare dată când am încercat să povestesc cât de frumoasă este viața de familie, au fost oameni care au privit sceptic afirmațiile mele. Unii mi-au zis că am noroc de o astfel de soție, alții același lucru i-au spus ei. S-au găsit și oameni care au încercat să mă convingă că avem noroc de astfel de copii. Odată cineva chiar mi-a spus: vorbești despre soția ta de parcă ar fi o sfântă. Nu-mi venea să cred! Ce aștepta să-i spun despre mama copiilor mei? Un bărbat care își permite să-și vorbească soția sau familia de rău este un nebun care taie aripile fericirii (este valabil și pentru femei). Oamenii s-au obișnuit să povestească bârfele, să se plângă de parteneri și copii, de soacre și nurori, iar dacă apare cineva care nu face acest lucru este privit ciudat. Unora le vine greu să accepte că poate fi și altfel, iar dacă cineva spune că a reușit, este mai ușor să pui pe seama norocului sau a unei forțe externe reușita lor, pentru că astfel e mai simplu să-ți justifici nereușita ta.

Atunci când scriu despre familia mea, soție și copii, există ispita de a vedea în postările mele o imagine idilică și prea frumoasă ca să fie adevărată. Tot ce scriu face parte din viața mea și nimic nu este inventat. Suntem o familie obișnuită. Așa simt și astfel văd eu realitatea, însă drumul până aici nu a fost drept și fără obstacole, astfel încât fiecare strop de fericire din prezent are în spatele culiselor o istorie cu toate elementele care fac parte din viața reală.

Atunci când sădești o floare alegi pământul potrivit, mărimea ghiveciului, o uzi la timp și o ții la soare sau la umbră, o tratezi de insecte și boli, iar atunci când înflorește nu știu dacă te gândești: ce noroc am avut că a înflorit. Este rezultatul așteptat în urma efortului pe care l-ai depus. Poți vorbi de noroc atunci când ai trenul la 14:20 și tu ai ajuns la 14:25, iar din cauza unor circumstanțe necunoscute trenul încă este pe peron. Urci în ultimul vagon, te uiți la ceas și realizezi că ești un norocos, pentru că în condiții normale ar fi trebuit să îi faci cu mâna, privind cum se îndepărtează fără să-i pese de motivele care au stat în spatele întârzierii tale.

În familie, educarea copiilor, construirea relațiilor de prietenie, niciodată nu este vorba de noroc. Fericirea oricărui cuplu are în spate muncă, suferință, jertfire, lacrimi, etc. Îmi aduc aminte cât de greu a fost primul an de căsnicie, perioadă în care m-am întrebat de mai multe ori dacă am făcut alegerea corectă. Multe lacrimi s-au strecurat pe obrajii celei care urma să devină mama copiilor mei. S-au spus vorbe grele care poate dor și acum. Am câștigat mulți bani împreună, dar am și pierdut mulți. Am trăit în lipsuri și în belșug. Știm cum este la gust trădarea prietenilor. Am fost bârfiți și poate mai suntem, dar toate aceste lucruri ne-au apropiat mai mult unul de altul, reușind să facem din familia noastră o cetate de refugiu atunci când toți îți întorc spatele. Am luptat unul cu altul încercând să stabilim cine este șeful. Am reușit să dărâmăm miturile legate de relația soacră-noră astfel încât mama mea s-a ales cu o fiică, iar mama soției mele cu un fiu. Am avut momente de nebunie. Am țipat și am trântit uși. Am plecat și ne-am întors. Da, ne-am întors chiar dacă nu a fost ușor. Cei care vorbesc despre noroc, au plecat doar și nu s-au chinuit să facă efortul de a se întoarce, de a cere iertare, de a uita, de a se schimba (nu de a schimba pe celălalt), de a dărui fără răsplată. Dacă toate aceste lucruri înseamnă noroc, atunci toate cuplurile ar trebui să fie fericite, pentru că cei mai mulți au trecut pe aici.

După șapte ani de “noroc”, pot afirma cu încredere că sunt un bărbat, soț și tătic fericit. Și acum se mai aude din când în când o ușă trântită (mai nou Miriam astfel își manifestă supărarea), uneori și tonul discuției capătă mai mulți decibeli (mie îmi place să pun asta pe seama genelor moștenite de la bărbații din familia mea, gene pe care încerc să le modific de când le-am identificat), mai curg și lacrimi periodic (ar fi ciudat ca într-o casă cu trei femei să nu plângă niciuna). Nu avem sfinți în casă, dar avem oameni obișnuiți care au gustat din fericire și au înțeles că fericirea este o alegere care de cele mai multe ori nu se dă ușor. Oameni, care atunci când apare un conflict, aleg pacea în detrimentul dreptății.

Sunt doar șapte ani. E prea devreme să trag concluzii, dar e suficient ca să vrem mai mult. Urmează multă muncă, alte lacrimi (sper să fie lacrimi de fericire), iar dacă nu reușesc să o conving pe Miriam să găsească altă metodă pentru a-și manifesta supărarea, cred că urmează să renunțăm la uși.

Luptați pentru fericire, luptați până la sânge. Plângeți, dar nu uitați să ștergeți lacrimile celorlalți. Nu uitați să vă întoarceți atunci când ați plecat. Vorbele tăioase acoperițile cu păreri de rău și de zece ori mai multe vorbe blânde și pline de iubire. Nu mai credeți în noroc așteptând să cadă din cer fericirea. Știți prea bine că din cer cade doar…

P. S. La mulți ani iubita mea! Dacă există veșnicie, aș vrea să o petrec alături de tine!

Written by Lilian