Nu mai vreau scuze! Prefer o tăcere activă decât multe scuze împletite cu pasivitate

Am crescut în mijlocul unor oameni care nu prea au știut să-și ceară scuze, iar atunci când o făceau, era ceva de genul: mi-am cerut scuze, ce vrei mai mult, vrei să mă pun în genunchi? Scuzele erau o formalitate care înlocuiau părerea de rău. Rămâneai cu impresia că ți s-a făcut o favoare. Scuzele devin cuvinte de legătură fără nicio greutate emoțională atunci când cel care le repetă, ca un papagal, consideră că pronunțarea unor cuvinte poate tămădui răni și rezolva probleme. Da, cuvintele pot tămădui, dar numai în parteneriat cu fapte care vin să confirme autenticitatea cuvintelor. Unii dau cu piciorul în existența noastă, lasă în urmă cioburi și inimi rănite, după care vin și își cer scuze cu zâmbetul pe buze, cu papion și cu mănuși albe pe mâini, nefiind gata să îngenuncheze alături de tine ca să reparați împreună realitatea. Oare cine i-a învățat că scuzele sunt suficiente? Oare de ce nimeni nu le-au spus că uneori cuvintele nu sunt suficiente sau chiar sunt în plus.

Am început să scriu la acest articol după ce am tot analizat comportamentul copiilor atunci când greșesc și se supără unul pe altul. Îmi aduc aminte că eram pe malul mării împreună cu inamicii și încercam să facem o țestoasă din nisip. Eram implicați cu toată ființa, iar după ce țestoasa a căpătat contur, o fetiță care era prin preajmă a venit și a dat cu piciorul (întâmplător sper) în opera noastră de artă, după care au urmat scuzele. Lui Miriam scuzele nu i-au fost suficiente și continua să plângă. Atunci am intervenit eu și am rugat-o pe fetița care a dat cu piciorul să ne ajute să reparăm neatenția ei. A funcționat și toți au rămas mulțumiți.

De multe ori Anais vine și îi strică lui Miriam desenele, creațiile, cortul făcut din pături, etc. De fiecare dată se lasă cu lacrimi și supărări. La început insistam să-și ceară scuze, neînțelegând că am în față un copil de doi ani, copil care încă nu a învățat să-i pară rău pentru acțiunile sale. Ea nu înțelegea că a făcut ceva rău. Pentru ea era doar un joc. După mai multe situații în care am insistat să-și ceară scuze, Anais a început să o facă, dar comportamentul a rămas același. Își cerea scuze cu zâmbetul pe buze în timp ce dădea cu piciorul în castelul din magneți a lui Miriam. Parcă încerca să spună:

Păi nu așa m-ați învățat? E suficient să spui scuze și problema e rezolvată. 

 

Observ la majoritatea părinților aceeași insistență prin care își obligă copiii să-și ceară scuze. Intențiile sunt bune, toți vrem să creștem copii educați, copii cu empatie față de alții, dar să nu uităm că avem de a face cu pui de oameni care încă nu văd realitatea așa cum o vedem noi. Ei încă nu știu ce înseamnă părerea de rău și cum trebuie s-o manifeste. Nu știu unii maturi, ce să mai zicem de niște copii.

Am citit multă informație pe această temă și am găsit tot mai mulți specialiști care susțin că copiii care își cer scuze la insistența părinților, nu învață empatia adevărată. Are mai mult efect atunci când ne învățăm copiii să ajute persoana pe care au supărat-o. Dacă copilul tău a dărâmat castelul din nisip construit de alt copil, roagă-l mai bine să ajute să construiască din nou castelul. Dacă fetița ta a vărsat paharul cu apă al altui copil, încearcă să o convingi să-i dea paharul ei cu apă. Dacă băiatul tău a dat jos omul de zăpadă făcut de alți copii, cere-i să-l facă la loc, iar ca să fie mai receptiv, fă împreună cu el.

Așa copiii noștri află că faptele lor au urmări. Ei ajung să înțeleagă că pentru a îndrepta o greșeală este nevoie să acționezi, nu doar să spui niște cuvinte pline de formalitate. Acest lucru scade probabilitatea repetării anumitor fapte și acțiuni, iar pe termen lung dezvoltă la copiii noștri adevărata empatie.

Au timp să învețe să spună scuze, mai greu învață să coreleze scuzele cu faptele. Cred că cei mai mulți oameni ar prefera o tăcere activă, decât multe scuze împletite cu pasivitate. Nu mai insistați să-și ceară scuze. Învățați-i mai bine să dea jos mănușile albe și să se aplece alături de cel căruia i-au greșit încercând să rezolve problema.

Vreau să creștem copii educați, cu cuvinte potrivite pe buze și comportament civilizat, dar în același timp empatici și cu simțul răspunderii.  E ușor să să spui scuze, mai greu este să pui umărul și să repari greșeala. Fapte, nu vorbe!

Written by Lilian