Au trecut 7 ani (26.07.2009 – 26.07.2016) de când am promis în fața martorilor și în fața cerului că îi voi fi alături la bine și la rău, că o voi iubi până ce moartea ne va despărți. Acum, când scriu aceste rânduri, realizez că respectarea promisiunilor făcute atunci a însemnat un proces lung, dificil și pe alocuri imposibil. E prea devreme să fac o evaluare, dar pot să afirm cu încredere că o familie fericită nu înseamnă o familie norocoasă. Fericirea nu are de-a face cu norocul, așa cum cred unii. Pe blogul meu am tot scris despre familia mea comparând-o cu un colț de rai pe pământ și în viața reală am vorbit mereu despre familie la superlativ. De fiecare dată când am încercat să povestesc cât de frumoasă este viața de familie, au fost oameni care au privit sceptic afirmațiile mele. Unii mi-au zis că am noroc de o astfel de soție, alții același lucru i-au spus ei. S-au găsit și oameni care au încercat să mă convingă că avem noroc de astfel de copii.

Nu fi nesimțit, mai stai un pic, nu fugi așa rapid. Te grăbești? Unde te grăbești? Te așteaptă cineva sau ești grăbit din fire? Chiar nu-ți pasă că furi clipe fericite din viața oamenilor? Da, tocmai atunci când oamenii sunt fericiți tu te grăbești și nu știu de ce zăbovești atunci când oamenii plâng și suferă. Mai stai puțin! Lasă-mă să savurez prezentul și să-ți povestesc cum e să fii tată. Ia loc lângă mine și hai să ne amintim cum au fost ultimii cinci ani, ani în care ai fost mai grăbit ca niciodată.

De-a v-ați ascunselea prin magazine. A devenit o tradiție de fiecare dată când ieșim la cumpărături să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Pentru ca mami să-și facă cumpărăturile liniștită, noi ne jucăm, iar magazinele le-am transformat din locuri plictisitoare pentru copii în terenuri de joacă cu o grămadă de ascunzișuri.

Niciodată nu am fost un dansator strălucit. Picioarele  fetelor care au dansat cu mine (în tinerețe) pot confirma asta. Există doar o femeie picioarele căreia nu au avut de suferit. Miriam o cheamă și are noroc că atunci când dansăm o țin în brațe.

Acum câteva zile am intrat în casă după care a urmat ritualul îmbrățișărilor și pupicilor. Eram bine dispus, iar în minte mi-a rămas o melodie pe care o ascultasem la radio. Fredonând melodia am luat-o pe Miriam în brațe și am început să  dansăm. Cântam cu voce și dansam. La un moment dat Miriam mă întreabă:

Sunt in anul 4 la Facultatea pentru Tatici. Mai greu a fost la inceput cand eram boboc. Am avut multe restante inca din primul an. Chiar imi venea sa abandonez. In anul doi m-am obisnuit putin si am inceput sa dau restantele din anul intai. Chiar si acum mai am cateva restante de dat. Hai sa va povestesc cum a inceput totul: