Peste câteva luni se fac 6 ani de când am devenit tată. Pentru mulți dintre cititorii blogului meu sunt un tată exemplu. Bună glumă! Iertați-mă dacă v-am lăsat această impresie. Nici pentru o clipă nu am vrut să-mi fac statuie  de tată cu aripi de înger. Dacă pot fi exemplu la ceva, aceasta ar fi capacitatea de a-mi recunoaște greșelile care sunt multe și de toate culorile. Poate prea multe, astfel încât, dacă aș fi în locul copiilor mei, mi-ar fi greu să mă iert. Ei m-au iertat. Mai greu îmi vine mie să o fac, mai ales atunci când văd cu ochiul liber urmările greșelilor mele proiectate peste existența lor. Unele greșeli le-am făcut din neștiință. Altele le-am moștenit de la părinții mei. Destul de mare este și lista greșelilor făcute din neglijență. O parte din ele au fost influențate de anturajul în care am fost, iar unele le-am copiat de pe internet.

Dragi oameni, tătici și mămici, noi mai întâi de toate suntem oameni, iar oamenii greșesc. Meseria de părinte, este una dintre cele mai importante și responsabile meserii din viața unui om, iar acolo unde există responsabilitate, există și riscul de a greși. Nu există formule magice care ne pot feri de greșeli. Cărțile de parenting și articolele de pe internet ne pot ajuta să traversăm acest segment din viața noastră cu pierderi puține, dar nu ne pot garanta lipsa lor.

Mai periculos decât un părinte care greșește, este un părinte care se crede perfect și care nu acceptă să fie învățat. Astfel de specimene întâlnești la tot colțul, pe toate forumurile și la orice teren de joacă. Ei le știu pe toate și nu obosesc să vină cu sfaturi chiar și atunci când nimeni nu le cere părerea. Știu mai bine decât tine cum să-ți educi copilul, ce să-i dai de mâncare și când trebuie să doarmă. Tot ei te învață când să începi diversificarea, unde și cu cine să doarmă bebelușul și când trebuie să-l pui la oliță. Nu ezită să-ți arate fiecare greșeală și să revină cu regularitate cu lecții noi și actualizate. Interesant este că de cele mai multe ori, soiul acesta de părinți ajung să falimenteze în educarea copiilor. Atât de mult poartă grija altora, încât nu le mai rămâne timp să se ocupe de proprii copii.

„Copilul meu este dependent de telefon”, îmi spune un tătic. „Nu știu ce să mai fac. Dacă nu-i dau telefonul, se trântește la pământ și are niște crize care mă înspăimântă.” Cred că ne regăsim mulți în situația lui. Ajungem să ne confruntăm cu anumite comportamente ale copiilor noștri și nu ne dăm seama că noi am alimentat  cu regularitate o mare parte din lucrurile care acum ne deranjează până la disperare. Copiii noștri nu se nasc cu telefonul în mână, iar dacă ajung să fie dependenți de telefon, este pentru că noi le-am creat contextul prielnic. Le-am pus telefonul în mână atunci când am fost obosiți și era mai simplu să i-l dam, decât să petrecem timp cu ei, jucându-ne sau citind o carte. Le-am pus telefonul în mână în mașină ca să nu plângă, la masă ca să mănânce, la biserică ca să stea cuminți, acasă ca să ne facem treburile. La început a fost o soluție pentru comoditatea noastră și a celor din jur, după care am continuat să le punem telefonul în mână  ca să evităm scandalul, isteriile și lacrimile. Dacă la început vroiam să scăpăm de ei, acum le dăm telefonul ca să scăpăm de reacția  lor atunci când li se ia jucăria. Cunosc copii care nu mănâncă până nu li se pune în fața Masha și Ursul. „Păi n-o să-l las flămând”, a venit justificarea mamei. Mă mir cum de nu au murit de foame copiii până la apariția desenului „Masha și Ursul”.  E trist.

Înainte de a fi tată, ești bărbat și soț (dacă e cazul), iar un bărbat adevărat își respectă femeia și o iubește. Cel puțin așa spun cărțile și biografiile oamenilor care au lăsat ceva în urma lor. Nu lași pe nimeni să țipe la soția ta și la mama copiilor tăi. Nu lași pe nimeni să-i vorbească urât sau să o disprețuiască. Nu lași pe nimeni să o desconsidere privând-o de respectul care i se cuvine. Nu lași pe nimeni, nici pe mama ta (soacra ei) sau chiar pe mama ei. Nici sora, fratele sau cel mai bun prieten nu au voie să o trateze pe femeia de lângă tine (prietenă, soție, mama) fără respect și bun simț. Dacă o disprețuiesc pe ea, de fapt te disprețuiesc pe tine.

Iar dacă tu urli la soția ta, o umilești, o disprețuiești sau o desconsideri, atunci acest articol nu este pentru tine. Nu cred că te deranjează cum îi vorbesc ceilalți din moment ce tu crezi că ai voie să o tratezi cum îți place ție.

Astăzi este ziua mondială a copiilor nenăscuți. Numai când pronunți aceste cuvinte ți se face pielea găină și simți cum se strânge sufletul de durere. Și când te gândești că în aceste clipe, când scriu aceste rânduri, cineva decide să lipsească un copil de dreptul la viață, dreptul de a se naște, sufletul ți se strânge și mai mult, iar durerea pe care o provoacă, naște în tine sentimente contradictorii. De la condamnare, până la milă și empatie față de autorul crimei.

Îi învățăm engleză și germană, îi ducem la balet, gimnastică, dansuri și patinaj. Le plătim ore suplimentare la matematică și chimie. Le luăm profesor de pian, vioară sau chitară. Facem orice pentru viitorul copiilor noștri, însă fără să ne dăm seama ne scapă din vedere câteva lucruri care sunt atât de importante pentru formarea personalității lor. Sunt lucruri care le determina caracterul și personalitatea.