Astăzi n-ai timp să povestești cu ei, mâine nu vor avea timp să povestească ei cu tine.

La masa noastră mereu este gălăgie. Noi nu știm să mâncăm în liniște. Sau poate nu vrem. Masa este locul și momentul cel mai potrivit pentru povesti, pentru a face planuri, a depăna amintiri și a construi altele.

Așadar, noi, gălăgioși, într-un restaurant pe malul mării. La câțiva pași distanță, la o măsuță de două persoane, stăteau cuminți două femei frumoase, elegant îmbrăcate și foarte tăcute. În scurt timp ne-am dat seama că este mama și fiica ( aproximativ 50 și 20-25 ani). Cât a durat cina, au schimbat doar câteva vorbe. Mama tot încerca să construiască un pod catre ochioasa ei, dar podul se surpa undeva pe la jumătate. În relațiile frumoase, podul se construiește de pe două maluri, iar de pe malul fetei se vedeau doar ruinele unor poduri construite de mult, încă din copilărie. Ea a construit atunci, când încă mai credea în povești, mama ei construiește acum. Ea dezamăgită atunci, mama ei dezamăgită acum. Două femei care se iubesc, stau tăcute la aceeași masă, mănâncă liniștit, plătesc nota și își continuă zborul fiecare cu regretele ei.

Doamna ne zâmbea de fiecare dată când ne întâlneam cu privirea. Era un zâmbet de apreciere, iar atunci când ochioasele noastre deveneau mai vocale, avea grijă să ne asigure că nu o deranjează. În privirea ei am reușit să citesc un mesaj pe care vreau să-l împărtășesc cu voi. E simplu, așa cum sunt cele mai importante lucruri în viața noastră și pentru că sunt prea simple, ori nu le băgăm în seamă, ori le complicăm.

Mâine, la anul sau peste zece ani, copilului tău îi vor crește aripile și va zbura de acasă pentru a se regăsi în această lume. De tine depinde cât de des își va folosi aripile ca să zboare inapoi acasă, pentru a-și împărtăși realizările și eșecurile, bucuriile și tristețile. Dacă nu ai ce povesti acum cu copiii tăi, să fii pregătit să taci cu ei atunci. Îmi este greu să înțeleg un părinte care se plânge pe copiii lui și nu-și da seama că realitatea de acum este de fapt continuarea realității de atunci. Este naiv să ceri copiilor ceea ce nu ai fost în stare să le dai tu. Ei te vor iubi tot timpul de la distanță, așa cum ești, dar nu-i poți obliga să-ți fie aproape, să-și deschidă sufletul, să stea la povești. Au tot dreptul să n-o facă.

Sunt zile când domnițele mele caută compania mea, ca să-mi povestească detalii din lumea lor. Le aud, dar nu le ascult . Am lucruri mai importante de făcut.

Sunt și zile când îmi propun să stau cu ele la povești, să cobor în lumea lor, să le ascult, să le cer părerea, să construiesc poduri de pe malul meu. Podurile pe care le construim împreună cu copiii noștri atunci când sunt mici, rămân singurile căi de acces spre inima lor atunci când se fac mari. Dacă nu ai reușit să construiești poduri spre inima lor, să fii mulțumit și dacă vor sta cu tine la aceeași masă, în tăcere. Există și excepții, copii care vor încerca să repare ruinele lăsate în urmă de părinții lor, dar aceasta este o loterie.

Acum sunt pe plajă, scriu acest articol și am în minte imaginea unui tată care se plimba astăzi cu fiica lui (maxim 15 ani) pe malul mării. Ea mândră de tata, el ținând-o de mână cu gingășie. Povesteau ceva, râdeau, tăceau.

Îi admiram în timp ce puneam câte o cărămidă la podul de pe malul meu. Ochioasele mele mă așteaptă în fiecare zi la mijlocul podului.