Generația plictisiților

„Tati, hai să te joci cu mine că mă plictisesc.” Nimic anormal până aici, numai că înainte de a-mi fi adresată rugămintea, m-am jucat cu ea o oră. Cu o cameră plină de jucării (aici nu mă refer la tot felul de chinezării care sunt mai mult dăunătoare decât folositoare) și domnița mea tot se plictisește.
Una și mai bună mi s-a întâmplat la o zi de naștere a unui copil la care au fost invitate și fetițele mele. În toiul petrecerii, în timp ce eu zburdam de mână cu inamicii mei, alături de Batman și ceilalți copii, undeva într-o parte, stătea un copil dezinteresat de tot ce se petrecea acolo. Nu era supărat pe cineva, era pur și simplu fără interes față de tot ce-l înconjura.
– De ce ești trist? Vino să te distrezi cu noi.
– Nu sunt trist. Sunt plictisit. Nu e nimic interesant aici.
Cum adică să nu fie nimic interesant pentru un copil la o petrecere care are loc într-un local dotat cu toate minunățiile. Batman, muzică, dansuri, pictat pe față, tot felul de jocuri, coș de baschet, tobogan, motociclete, tren, mașini, păpuși, corăbii, etc. Este echivalentul raiului pentru un copil, iar el se plictisește.
Se plictisesc la terenul de joacă, acasă unde au camera plină de tot felul de jucării la care eu nu puteam nici să visez, în parc, nici chiar desenele nu îi mai captivează.
Să lăsăm puțin copiii la o parte și să ne uităm la cei care au fost odată copii plictisiți, iar acum au devenit adulți plictisiți.
Soții se plictisesc de soțiile lor (este valabil și invers).
Povestea cu iubirea (îndrăgostirea) care ține doi ani vine ca încurajare pentru cei plictisiți și care nu au suficientă imaginație ca să se vadă îmbătrânind alături de nevasta tinereții. Așa se plictisește de prima, a doua, până îi moare „organul” care stă la baza plictiselii. Dacă te-ai plictisit de femeia care odinioară îți înmuia tălpile cu o simplă atingere, ce te face să crezi că nu se va întâmpla la fel cu următoarea „victimă”?
Oamenii se plictisesc la biserică, transformându-le în scene de teatru și concerte. Brusc, locul unde secole la rând oamenii au mers să se întâlnească cu Dumnezeu, a devenit prea plictisitor și neinteresant. Au adus tobe în biserici, lumini ca la discoteci și cluburi, preoții/pastorii s-au transformat în show-man și clovni care distrează publicul. Până și Dumnezeu a devenit plictisitor pentru unii, așteptând să coboare foc din cer sau să facă vreo minune.
Apar tot felul de teorii menite să justifice plictiseala din viața noastră, iar omul modern mai ușor le îmbrățișează, alegând mai degrabă să schimbe „jucăria” de care s-a plictisit, decât să lupte cu greierii din capul lui.
Generația celor care nasc copii acum (generația mea) nu este cu nimic mai bună decât generația copiilor noștri, dar nici nu este cu nimic mai rea decât generația părinților noștri. Aceeași copii, aceiași părinți, doar regulile s-au schimbat. Iar această schimbare a început odată cu teoria prosperității și a consumerismului.
Din toate părțile ni se spune că fericirea noastră este dependentă de mulțimea lucrurilor cu care ne înconjurăm. Astfel, un copil fericit este acel copil care are 7 perechi de adidași, 10 perechi de pantaloni, 5 geci și un camion cu jucării. Numai că, promotorii acestei teorii nu-ți spun că „fericirea” pe care o propovăduiesc ei, este de scurtă durată, iar după ce fericirea de tip fast-food dispare, se instalează plictiseală. O plictiseală de tip nou: înconjurat de oameni, lucruri și totuși singur, plictisit și supărat pe viață. O plictiseală care amputează capacitatea individului de a se bucura de ciripitul unei păsări, de o poiana cu narcise, de prezența oamenilor care te iubesc, transformându-se în oameni care nu trăiesc. Oameni care „omoară timpul.”
Îmi este greu să cred că un copil care se plictisește atât de ușor în copilărie, va deveni un adult capabil să se bucure de viață. Incapacitatea de a se bucura în copilărie va fi greu de vindecat la maturitate.
Ce putem face noi, părinții, ca să ne vindecăm copiii de „virusul” plictiselii?
1. În primul rând să nu fim noi purtătorii acestui virus. Chiar ieri îmi spunea Corina că noi uităm că avem deja fată mare (Miriam face 6 ani peste o lună). Obișnuiți să vorbim orice de față cu copiii, crezând că sunt prea mici să înțeleagă, uităm că ei absorb fiecare virgulă. Fără să realizăm, am ajuns să nu ne mai fie rușine să reglăm conturile de față cu ei, să povestim despre cât de mizerabili sunt politicienii, cât de corupt este primarul, cât de incompetentă este învățătoarea sau educatoarea și ce vecini nesuferiți avem. Astfel, fără să ne dăm seama, le creionăm un fundal depresiv. Toate aceste lucruri le transmit imaginea unei lumi negativiste și lipsită de oameni valoroși, locuri frumoase, obiecte care ne pot face viața mai interesantă.
2. Să nu le invadăm existența cu bunuri materiale. Vrem să nu le lipsească nimic copiilor noștri. Este normal să fie așa. Deviem de la normal atunci când ajungem să îi acoperim cu toate bunurile din lume, în timp ce ei strigă cu disperare după altceva. E ca și cum i-ai da unui om un hamburger, în timp ce el îți cere un pahar cu apă.
Muncim ca nebunii ca să le cumpărăm lucruri care în 5 minute devin neinteresante și plictisitoare. Un lucru își pierde însemnătatea dacă nu ai visat la el. Te provoc să-ți ei timp ca să afli care sunt visurile copilului tău, înainte de a mai adaugă la mormanul de jucării o altă păpușă vorbitoare sau o mașină cu telecomandă, de care mai are încă trei. Ei visează să petreacă timp cu noi, să se plimbe cu noi, să mănânce cu noi, să bată mingea pe iarbă, nu jucând ixbox sau pe tabletă. Uneori ar prefera să tacă împreună cu noi.
3. Să nu ne transformăm în animatori.
Copiii trebuiesc învățați să-și gestioneze timpul și resursele de care dispun. Rolul nostru este să-i ajutăm să-și folosească imaginația bogată pe care o au și care de cele mai multe ori o îngropăm cu mormanele de jucării și cu asumarea rolului de clovn sau animator. Imaginația unui copil este atât de bogată, încât el poate descoperi cu ușurință într-un băț, sabia lui Ștefan cel Mare. Trebuie învățați să-și acceseze comorile ascunse chiar în ei, provocându-i să-și dezvolte imaginația.
Dacă nu intervenim de fiecare dată cu soluțiile fast food, plictiseală chiar este indicată. Uneori ar trebui să le lăsăm timp și pentru plictiseală. În doze mici, plictiseala este cheia dezvoltării capacității de a găsi soluții, acolo unde aparent nu existau.
În timp ce scriam acest articol, mi-am dat seama că de fapt, noi suntem generația plictisiților. În aceeași casă, la aceeași masă, în același dormitor și în același timp plictisiți unul de altul. Cu televizorul pornit, cu telefonul în mână, cu o mie de prieteni pe Facebook și cu un adânc sentiment de singurătate.
Alături de adulți plictisiți, cresc copii plictisiți. Poate merg prea departe, dar tare mi-e frică că virusul plictiselii din copilărie, alimentat de noi, părinții, fără să ne dăm seama, ne va transforma copiii în adulți incapabili să se bucure de viață.
Ar fi frumos să începem astăzi ziua altfel. Fiecare să decidă pentru el cum ar fi o zi altfel. Începe să te bucuri de soare, să zâmbești cuiva și să-i mulțumești lui Dumnezeu că mai ai o zi în care poți să-ți administrezi vaccinul anti-plictiseală.
Leave a Comment