Vorbește puțin ca să-ți auzi copilul. Dacă nu taci tu, o să tacă el.

Vorbește puțin ca să-ți auzi copilul.

Miriam și Anais fac patinaj viteză. Cât ține antrenamentul, eu stau pe margine împreună cu alți părinți și ne admirăm campionii. La ultimile ședințe am observat o încetinire a vitezei la ochioasa cea mare. De fiecare dată încerc să o motivez explicându-i tot felul de teorii. Ieri însă, am luat-o mai tare și am întrebat-o ce se întâmplă. Mi-a răspuns cu lacrimi în ochi, „mi-e frică tati, am căzut și de atunci mi-e frică. De ce nu mi-ai spus, iubire? Am încercat să-ți spun, dar tu nu m-ai auzit. Tot încercai să mă motivezi”. Am simțit un nod în gât. Am simțit cu intensitate durerea și frica ei.

Atunci când apar copiii în viața noastră, începem să vorbim mai mult ca niciodată. Vorbim cu ei din prima clipă, chiar dacă nu primim înapoi nimic, maxim un zâmbet. Dar n-avem nicio problemă, noi vorbim, îl învățăm, le povestim cum este viața. Vorbăria multă devine un obicei și nici nu realizăm când avem în față un om care știe și el să vorbească. Monologul devine un obicei de care scapi greu, dar ar fi bine să o facem cât mai repede, măcar în raport cu pruncii noștri. Vorbește puțin.

Copii nu vin la tine șă fie învățați ci să fie ascultați

Cu cât cresc mai mari copiii noștri , cu atât mai mult ar trebui să vorbim mai puțin și să ascultăm mai mult. Putem pune doar câteva întrebări cu tact și interes în timp ce-i ascultăm, ca să aflăm mai multe despre realitatea lor, despre ce gândesc și care le sunt visele.

Refuzul de a merge la școală, poate însemna o dramă pe care o trăiește copilul tău. Marginalizarea lui, un comportament nepotrivit din partea invățătorului sau al colegilor. S-ar putea să nu aflăm adevărata cauză dacă la fraza ”nu vreau să merg la scoală”, începem să ținem o prelegere despre importanța școlii și a educației. În astfel de momente trebuie să spui STOP. Te oprești, îl asculți, după care, cu mult tact și implicare îi pui întrebările potrivite: de ce nu vrei să mergi la scoală? Ce anume îți provoacă aceste sentimente? De mult timp simți asta? Îmi permiți să vorbesc cu învățătoarea?

Dacă nu renunți la monolog, s-ar putea ca într-o zi povestea ”despre o fată” care rămâne peste noapte la prietenul ei, să fie de fapt povestea copilului tău, descoperită prea târziu, pentru că nu ai avut timp să asculți, erai prea ocupat să înveți.

Vorbește puțin ca să-ți auzi copilul.

Cei mai buni învățători suntem noi, părinții. Nici nu auzim ce vor să zică copiii, că avem la noi o lecție. De multe ori devenim chiar pisălogi. ”Mai bine dă-mi o palmă, decât să-mi ții morală toată ziua”, îți venea uneori să le spui părinților, dar nici nu realizăm că le-am luat locul.

Uneori, atunci când ochioasele vin la mine cu o problemă și simt nevoia să le învăț, să le țin morală, să le explic eu cum stau lucrurile cu viața asta, realizez că ele stau în fața mea nu pentru a asculta lecții, ci pentru a-și deschide sufletul. Dacă vreți, este un moment intim de dezgolire a ceea ce este ea. Își deschide sufletul pentru că are încredere în tine, încă mai are.

Cel mai bun lucru pe care îl pot face, este să le ascult fără a-mi asuma rolul de judecător. Să le ajut să spună ceea ce, poate, nici ele nu știu cum să formuleze. Brațele deschise, urechile destupate și ochii ațintiți spre pruncii noștri. Asta așteaptă ei de la noi. Aici avem restanțe. Cu celelalte ne descurcăm noi.

Vorbește puțin ca să-ți auzi copilul. Dacă nu taci tu, o să tacă el.