Mi-a recomandat soția să citesc un articol despre un om în fața căruia nu simți decât respect și admirație.  Am citit cu mândrie fiecare rând despre acest mare om care a reușit să facă din existența sa un exemplu demn de urmat. Din păcate nu are milioane de vizualizări pe YouTube și nici milioane de fani pe rețelele de socializare, dar în schimb a adus speranță în viața a milioane de oameni dedicându-se celor pe care obișnuiește să-i numească regi. “Pentru mine, toți pacienții sunt regi”, era dictonul pe care l-a folosit mereu.

Copiilor le plac poveștile cu eroi, salvatori, invingători, personaje care au reușit să facă lumea în care au trăit, mai bună. Din păcate le-am lăsat impresia că astfel de personaje există doar în povești, uitând că realitatea este plină de oameni cărora le datorăm tot ce avem mai bun în viața noastră. Și când te gândești că o mare parte dintre acești oameni poartă eticheta “made in România” (incluzând aici toate meleagurile mioritice care odată formau România Mare), simți cum se intensifică pulsul demnității.

Am tras cu urechea la o discuție de fete unde o fetiță de maxim 7-8 anișori îi spunea prietenei ei că hainele ei sunt de firmă. Din păcate și fetița mea era implicată în această discuție și am simțit nevoia să intervin. Pentru prima dată am văzut-o preocupată de hainele pe care le avea pe ea ( cu o naivitate specifică unui copil încerca să-și convingă prietena că hainele ei sunt de firmă) și asta m-a îngrijorat pentru că în casa noastră niciodată nu s-a pus accent pe țoale sau alte lucruri care pentru unii fac diferența.

Duminică eram în parcul central din Brașov împreună cu toată familia. Fetele nu se lăsau duse acasă și am stat până aproape de ora 22.00. Lângă terenul de joacă sunt mai multe bănci pe care poți sta liniștit admirând cum zburdă “inamicii”. După ce m-am jucat de-a v-ați ascunselea cu Miriam și Anais, am căutat o bancă liberă că să-mi odihnesc picioarele care capitulaseră după o zi obositoare (duminicile sunt cele mai obositoare zile din săptămână, dar și cele mai frumoase). Spre surprinderea mea, toate băncile erau ocupate de tineri, flăcăi și fete mari cu telefoanele în mână și cu capetele aplecate deasupra lor. Erau mulți, dar îți lăsau impresia că nici unuia nu-i pasă de cel de lângă el. Era o imagine sumbră. Și noi ne adunam în parcuri și poate nu făceam cele mai potrivite lucruri, dar eram reali și interesați unul de altul. Nu am dat mare importanță evenimentului și i-am sărit în ajutor soției, care era “exploatată” la maxim de două blonde mici cu rezervorul de energie încă plin.  În timp ce ne îndreptam spre mașină, Corina îmi spune că toți acești tineri s-au adunat să prindă pokemoni. Spre rușinea mea nu știam despre ce este vorba, așa că am apelat la măria sa Google.

Au trecut 7 ani (26.07.2009 – 26.07.2016) de când am promis în fața martorilor și în fața cerului că îi voi fi alături la bine și la rău, că o voi iubi până ce moartea ne va despărți. Acum, când scriu aceste rânduri, realizez că respectarea promisiunilor făcute atunci a însemnat un proces lung, dificil și pe alocuri imposibil. E prea devreme să fac o evaluare, dar pot să afirm cu încredere că o familie fericită nu înseamnă o familie norocoasă. Fericirea nu are de-a face cu norocul, așa cum cred unii. Pe blogul meu am tot scris despre familia mea comparând-o cu un colț de rai pe pământ și în viața reală am vorbit mereu despre familie la superlativ. De fiecare dată când am încercat să povestesc cât de frumoasă este viața de familie, au fost oameni care au privit sceptic afirmațiile mele. Unii mi-au zis că am noroc de o astfel de soție, alții același lucru i-au spus ei. S-au găsit și oameni care au încercat să mă convingă că avem noroc de astfel de copii.

Atunci când Sergiu a împlinit 5 anișori, soția mi-a spus că iubește pe altcineva și că urmează să se mute la noul ei iubit. Așa a început un tătic povestea. E greu să redau în cuvinte ce simți atunci când ești trădat. Ei dădeau sens existenței mele. Pentru ei alergam încercând să le ofer o viață decentă. Aveam două joburi. Mă uitam în ochii (încă) soției mele în care se reflecta chipul unui străin. Nu există nimic mai dureros decât să te simți străin în familia ta. Cel mai mult mă temeam să nu regăsesc în ochii copilului meu aceeași privire. A doua zi a plecat lăsând casa pustie și sufletul gol. Știam că nu are rost s-o opresc.