Copiii noștri au crescut. Miriam face imediat 10 ani, iar Anais Noblesse are 6 anișori. Acum viața de părinte a devenit un pic mai ușoară, dar încă este vie în mintea mea perioada de la început. Nu a fost ușor, iar dacă e să fiu sincer până la capăt, nu a fost deloc ușor, mai ales pentru mama copiilor mei. Cei mai mulți dintre cei care citesc acest articol știu despre ce vorbesc. Tocmai de aceea nu voi prezenta aici greutățile cu care se confruntă un părinte, pentru că toți am trecut pe acolo.

Săptămâna aceasta am avut o discuție cu un copil despre responsabilitate. Avea un proiect la școală pentru care trebuia să aducă anumite materiale. Atunci când l-am întrebat dacă are cu el materialele, mi-a raspuns supărat: ”Off, mami nu mi le-a dat. Le-a pregătit și a uitat să mi le dea.” Mami era de vină.

Am ajuns acasă mai târziu. Nu mi-am văzut ochioasele toată ziua. O zi nu e mult, dar suficient cât să ți se facă dor și să vrei să le strângi în brațe până le trosnesc oasele. ”Bună tati” , mi-au aruncat în grabă și și-au văzut de ale lor.

În casa noastră eu dau cu aspiratorul, strâng masa după ce pleacă musafirii, îmi pun hainele la loc și spăl veceul uneori. Dacă trebuie să șterg geamurile sau oglinzile prin casă, nu strâng din dinți. Nici dacă trebuie să înșir rufe sau să pun vasele în mașina de spălat vase.

Mereu eu sunt de vină, îmi zice Miriam după ce am intervenit în conflictul lor. Stai tati să-ți spun cum a fost, dar pentru că Anais Noblesse a învățat să plângă mai tare și mai convingător, fără să realizez efectele pe termen lung, mă poziționez cu o jumătate de măsură în tabăra ei, după care îmi dau seama și mă opresc. Lacrimile nu sunt întotdeauna un argument, iar misiunea mea nu este să iau partea cuiva, ci să le ajut să învețe cum să facă ca o ceartă să nu le afecteze relația.