Săptămâna aceasta am avut o discuție cu un copil despre responsabilitate. Avea un proiect la școală pentru care trebuia să aducă anumite materiale. Atunci când l-am întrebat dacă are cu el materialele, mi-a raspuns supărat: ”Off, mami nu mi le-a dat. Le-a pregătit și a uitat să mi le dea.” Mami era de vină.

Am ajuns acasă mai târziu. Nu mi-am văzut ochioasele toată ziua. O zi nu e mult, dar suficient cât să ți se facă dor și să vrei să le strângi în brațe până le trosnesc oasele. ”Bună tati” , mi-au aruncat în grabă și și-au văzut de ale lor.

În casa noastră eu dau cu aspiratorul, strâng masa după ce pleacă musafirii, îmi pun hainele la loc și spăl veceul uneori. Dacă trebuie să șterg geamurile sau oglinzile prin casă, nu strâng din dinți. Nici dacă trebuie să înșir rufe sau să pun vasele în mașina de spălat vase.

Mereu eu sunt de vină, îmi zice Miriam după ce am intervenit în conflictul lor. Stai tati să-ți spun cum a fost, dar pentru că Anais Noblesse a învățat să plângă mai tare și mai convingător, fără să realizez efectele pe termen lung, mă poziționez cu o jumătate de măsură în tabăra ei, după care îmi dau seama și mă opresc. Lacrimile nu sunt întotdeauna un argument, iar misiunea mea nu este să iau partea cuiva, ci să le ajut să învețe cum să facă ca o ceartă să nu le afecteze relația.

Trăiesc o perioadă dificilă din viața mea.
Din exterior nu se vede. În interior se dă bătălia.

O fi efectele pandemiei sau poate îmbătrânesc, habar n-am, dar știu că trăirile pe care le am, la pachet cu căutările sufletului meu, au transformat acest segment al vieții mele într-o adevărată bătălie existențială.