Week-end-ul trecut am ieșit cu domnițele mele la picnic. Fetele sunt încântate când ieșim în natură să luăm masa. Așa cum este „normal” să se mai întâmple într-o familie sănătoasă, în drum spre locul unde urma să se desfășoare picnicul, nu am împărțit ceva cu doamna mea și am ajuns să „ne tragem de păr și să ne scoatem ochii.” Miriam și Anais se jucau  în spate, lăsând impresia că nu sunt interesate de duelul nostru (pe moment am crezut că reușim să păstrăm confidențialitatea „conflictului” păstrând un ton normal sau cel puțin încercând să o facem). Am dat muzica mai tare și am continuat drumul, convinși că am reușit să ascundem în spatele ochelarilor de soare „vânătăile” de sub ochi.

În timp ce eu eram ocupat de bagaje, Miriam alerga fericită printre flori. După câteva minute, mă trage subtil de pantaloni și îmi întinde o romaniță.

– Ține tati.

– Uauuuu. Ce drăguț. Mulțumesc iubire.

– Nu este pentru tine. Este pentru mami. Dă-i o floare, cereți scuze și o să te ierte.

– Pentru ce să-mi cer scuze?

– Știi tu mai bine pentru ce.

Mi-a pus romanița în mână și a zbughit-o printre flori, veselă și cu fața luminoasă, față pe care o vezi la oamenii care și-au îndeplinit misiunea. S-a întors spre mine și mi-a făcut din ochi.

Să-i dau o floare și pe deasupra să-mi mai și cer scuze. Prea mult îmi ceri domnișoară. Grea misiune sau chiar imposibilă pentru unii (mi-e rușine să recunosc, dar de multe ori am făcut parte și eu din această categorie).