Vineri, spre seară, cu portbagajul plin de cadouri mă îndreptam grăbit acasă, unde mă așteptau inamicii. În bord mi s-a aprins martorul  care te anunță că trebuie să vizitezi o benzinărie.

Aseară, după ce am adormit fetele, ne gândeam împreună cu soția cum am putea să sărbătorim ziua de 1 iunie, astfel încât buburuzele noastre să simtă că a fost ziua lor, trăind bucuria sărbătorii.

„Tati, hai să te joci cu mine că mă plictisesc.” Nimic anormal până aici, numai că înainte de a-mi fi adresată rugămintea, m-am jucat cu ea o oră. Cu o cameră plină de jucării (aici nu mă refer la tot felul de chinezării care sunt mai mult dăunătoare decât folositoare) și domnița mea tot se plictisește.

Astăzi vreau să fie despre noi, bărbații, care pe deasupra, mai suntem și tătici. Vreau să vă aduc aminte că pruncii apar în burtica voastră cu ajutorul nostru, iar acest lucru este un motiv destul de important ca să fim băgați și noi în seamă, măcar o dată pe an. Nu vrem flori, nici cadouri. Nu vrem statui sau aplauze. Vrem doar să știți că pentru noi a fi tătic este unul dintre cele mai frumoase lucruri care se poate întâmpla unui bărbat în această viață. Nici nouă nu ne este ușor așa cum cred o mare parte din mămici. Uneori nu ne iese așa cum ar trebui sau așa cum credeți voi că ar trebui, dar asta nu ne privează de meritele pe care le avem. Ar fi frumos să-i spui soțului tău și tatălui copiilor tăi cât de important este și cât de mult îl iubești. Dincolo de 8 martie, mai există și această zi. Încercați să nu uitați de ea. Și tăticii merită să aibă sărbătoarea lor.

S-ar putea ca tatăl copiilor tăi să nu fie perfect, dar cu siguranță va deveni mai bun dacă îi vei mulțumi pentru tot ce face pentru copii și familie.

Mulțumește-i pentru că:

Week-end-ul trecut am ieșit cu domnițele mele la picnic. Fetele sunt încântate când ieșim în natură să luăm masa. Așa cum este „normal” să se mai întâmple într-o familie sănătoasă, în drum spre locul unde urma să se desfășoare picnicul, nu am împărțit ceva cu doamna mea și am ajuns să „ne tragem de păr și să ne scoatem ochii.” Miriam și Anais se jucau  în spate, lăsând impresia că nu sunt interesate de duelul nostru (pe moment am crezut că reușim să păstrăm confidențialitatea „conflictului” păstrând un ton normal sau cel puțin încercând să o facem). Am dat muzica mai tare și am continuat drumul, convinși că am reușit să ascundem în spatele ochelarilor de soare „vânătăile” de sub ochi.

În timp ce eu eram ocupat de bagaje, Miriam alerga fericită printre flori. După câteva minute, mă trage subtil de pantaloni și îmi întinde o romaniță.

– Ține tati.

– Uauuuu. Ce drăguț. Mulțumesc iubire.

– Nu este pentru tine. Este pentru mami. Dă-i o floare, cereți scuze și o să te ierte.

– Pentru ce să-mi cer scuze?

– Știi tu mai bine pentru ce.

Mi-a pus romanița în mână și a zbughit-o printre flori, veselă și cu fața luminoasă, față pe care o vezi la oamenii care și-au îndeplinit misiunea. S-a întors spre mine și mi-a făcut din ochi.

Să-i dau o floare și pe deasupra să-mi mai și cer scuze. Prea mult îmi ceri domnișoară. Grea misiune sau chiar imposibilă pentru unii (mi-e rușine să recunosc, dar de multe ori am făcut parte și eu din această categorie).