Nu știu cât era ora când am simțit cum se clatină patul pe care dormeam eu și fetița mea. Era cutremurul despre care vorbește toată lumea. Anais s-a trezit panicată și s-a lipit de mine în timp ce Miriam dormea liniștită langă mami. Cât de diferite sunt! Nu știa ce se întâmplă, dar simțea nevoia unui adăpost pe care l-a găsit în brațele mele. Am îmbrățișat-o și în câteva secunde a adormit. Era la adăpost, unde se simțea în siguranță.

Au trecut 7 ani (26.07.2009 – 26.07.2016) de când am promis în fața martorilor și în fața cerului că îi voi fi alături la bine și la rău, că o voi iubi până ce moartea ne va despărți. Acum, când scriu aceste rânduri, realizez că respectarea promisiunilor făcute atunci a însemnat un proces lung, dificil și pe alocuri imposibil. E prea devreme să fac o evaluare, dar pot să afirm cu încredere că o familie fericită nu înseamnă o familie norocoasă. Fericirea nu are de-a face cu norocul, așa cum cred unii. Pe blogul meu am tot scris despre familia mea comparând-o cu un colț de rai pe pământ și în viața reală am vorbit mereu despre familie la superlativ. De fiecare dată când am încercat să povestesc cât de frumoasă este viața de familie, au fost oameni care au privit sceptic afirmațiile mele. Unii mi-au zis că am noroc de o astfel de soție, alții același lucru i-au spus ei. S-au găsit și oameni care au încercat să mă convingă că avem noroc de astfel de copii.

Atunci când Sergiu a împlinit 5 anișori, soția mi-a spus că iubește pe altcineva și că urmează să se mute la noul ei iubit. Așa a început un tătic povestea. E greu să redau în cuvinte ce simți atunci când ești trădat. Ei dădeau sens existenței mele. Pentru ei alergam încercând să le ofer o viață decentă. Aveam două joburi. Mă uitam în ochii (încă) soției mele în care se reflecta chipul unui străin. Nu există nimic mai dureros decât să te simți străin în familia ta. Cel mai mult mă temeam să nu regăsesc în ochii copilului meu aceeași privire. A doua zi a plecat lăsând casa pustie și sufletul gol. Știam că nu are rost s-o opresc.