Cu câteva săptămâni în urmă, într-o marți, ne-am trezit că sună interfonul. Ceasul arată ora 10. Eu eram contra cronometru. Era o zi când nu știi de ce să te apuci.

Miriam plângea supărată. Am luat-o în brațe și intensitatea lacrimilor a scăzut.
– Nu mai plânge. Tati te iubește. Să nu uiți asta niciodată.
– Să știi tati că în ultimul timp cam uit și iar îmi aduc aminte. Uneori tu îmi aduci aminte. Am devenit un pic uitucă.

Au trecut 7 ani (26.07.2009 – 26.07.2016) de când am promis în fața martorilor și în fața cerului că îi voi fi alături la bine și la rău, că o voi iubi până ce moartea ne va despărți. Acum, când scriu aceste rânduri, realizez că respectarea promisiunilor făcute atunci a însemnat un proces lung, dificil și pe alocuri imposibil. E prea devreme să fac o evaluare, dar pot să afirm cu încredere că o familie fericită nu înseamnă o familie norocoasă. Fericirea nu are de-a face cu norocul, așa cum cred unii. Pe blogul meu am tot scris despre familia mea comparând-o cu un colț de rai pe pământ și în viața reală am vorbit mereu despre familie la superlativ. De fiecare dată când am încercat să povestesc cât de frumoasă este viața de familie, au fost oameni care au privit sceptic afirmațiile mele. Unii mi-au zis că am noroc de o astfel de soție, alții același lucru i-au spus ei. S-au găsit și oameni care au încercat să mă convingă că avem noroc de astfel de copii.

Nu fi nesimțit, mai stai un pic, nu fugi așa rapid. Te grăbești? Unde te grăbești? Te așteaptă cineva sau ești grăbit din fire? Chiar nu-ți pasă că furi clipe fericite din viața oamenilor? Da, tocmai atunci când oamenii sunt fericiți tu te grăbești și nu știu de ce zăbovești atunci când oamenii plâng și suferă. Mai stai puțin! Lasă-mă să savurez prezentul și să-ți povestesc cum e să fii tată. Ia loc lângă mine și hai să ne amintim cum au fost ultimii cinci ani, ani în care ai fost mai grăbit ca niciodată.