Afară e frig. Nu și pentru Anais. Ea nu poartă caciulă și fular, decât atunci când îngheață geamurile. Astăzi, caserița de la magazin, doamna de la bancă, paznicul de la Jysk, un părinte foarte ”grijuliu” și pregătit mereu să-ți dea o lecție, toți mi-au adus aminte că Anais are geaca descheiată și capul gol.

Vorbește puțin ca să-ți auzi copilul.

Miriam și Anais fac patinaj viteză. Cât ține antrenamentul, eu stau pe margine împreună cu alți părinți și ne admirăm campionii. La ultimile ședințe am observat o încetinire a vitezei la ochioasa cea mare. De fiecare dată încerc să o motivez explicându-i tot felul de teorii. Ieri însă, am luat-o mai tare și am întrebat-o ce se întâmplă. Mi-a răspuns cu lacrimi în ochi, „mi-e frică tati, am căzut și de atunci mi-e frică. De ce nu mi-ai spus, iubire? Am încercat să-ți spun, dar tu nu m-ai auzit. Tot încercai să mă motivezi”. Am simțit un nod în gât. Am simțit cu intensitate durerea și frica ei.

Un tatic alerga. Nu ca un atlet profesional, ci ca un amator, un amator înflăcărat. Alerga dimineața în parc, după care alerga acasă, făcea un duș, ducea inamicii la gradi, la școală, apoi se îndrepta spre birou, tot alergând. La birou tot pe fugă. Ca să facă față cheltuielilor, își lua ore suplimentare. De la birou, luni alerga la un meci de tenis cu prietenii, miercuri yoga (e la modă acum) , vineri nu mai avea puteri de nimic. Marți ducea copiii la gimnastică și pian, iar joi la pictură. Atât marți, cât și joi, la fel ca luni și miercuri, tăticul nostru alerga, astfel încât în drum spre gimnastică și pictură, abia reușea să schimbe două vorbe cu inamicii săi. Purta cu el adidașii și echipamentul, ca un atlet adevărat. În pantofi e greu să alergi.

Nu știu la ce oră s-a născut femeia despre care urmează să scriu, dar se pare că a devenit un obicei să mă trezesc la ora 4. Aceeași poveste: nu mă mai ia somnul și m-am apucat să scriu despre ea… femeia imperfecta.