Povestea unui tatic care alerga tot timpul.

Un tatic alerga. Nu ca un atlet profesional, ci ca un amator, un amator înflăcărat. Alerga dimineața în parc, după care alerga acasă, făcea un duș, ducea inamicii la gradi, la școală, apoi se îndrepta spre birou, tot alergând. La birou tot pe fugă. Ca să facă față cheltuielilor, își lua ore suplimentare. De la birou, luni alerga la un meci de tenis cu prietenii, miercuri yoga (e la modă acum) , vineri nu mai avea puteri de nimic. Marți ducea copiii la gimnastică și pian, iar joi la pictură. Atât marți, cât și joi, la fel ca luni și miercuri, tăticul nostru alerga, astfel încât în drum spre gimnastică și pictură, abia reușea să schimbe două vorbe cu inamicii săi. Purta cu el adidașii și echipamentul, ca un atlet adevărat. În pantofi e greu să alergi.

După yoga, rapid pe la magazin cu lista de cumpărături și la fugă acasă. Răspundea la mail-uri, mesaje și apeluri, lua cina cu familia în fugă, repede un duș și la culcare.

Nimeni nu și-ar fi permis să spună că nu reușea să facă față. Era admirat de mulți, la fel cum este admirat un atlet la maraton. Totul mergea confrom planului, așa cum și-a planificat atunci când a început să alerge. Totul era perfect, în afară de un lucru. Copiii lui nu țineau pasul cu el și nicicum nu reușeau să-și ajungă din urmă tatăl. Mai ales fetița cea mică. Ea alerga din toate puterile să-l ajungă. La școală, un băiețel ia dat o frunză mare de arțar, mare și aurie. Era toamnă. Atât de mult ochioasa lui și-ar fi dorit să-i povestească lui tati despre noul ei prieten.

Însă tati alearga. Nu ca un atlet profesionist, dar aleargă repede. Dar într-o zi, fetița noastră și-a prins tatăl într-o pauză scurtă, în timp ce-și schimba pantofii cu adidașii, s-a încleștat în piciorul lui ca să nu fugă și i-a spus: „Tati, vreau să-ți spun ceva. Ooo, draga mea, ai ales un moment nepotrivit. Acum sunt atât de grăbit, dar vorbim diseară când mă întorc. Când vei crește mare, vom alerga împreună și o să avem timp să povestim mai mult”, i-a răspuns el cu zâmbetul pe buze. Ea s-a îndepărtat spunându-i: „când voi crește eu mare, ceea ce vreau să-ți spun acum, nu va mai fi interesant. Și apropo, tati, ar fi trebuit să știi că urăsc să alerg.” L-a îmbrățișat și s-a dus în camera ei.

A fost prima dată în ultimii ani, când tăticul nostru s-a oprit din alergat. A înțeles că distanța dintre el și oamenii pe care îi iubește a devenit atât de mare. Și-a sunat prietenii și i-a anunțat că nu mai vine. S-a dus în camera ochioasei, a îmbrățișat-o cu gingășie și au povestit până târziu. Fetița i-a povestit atâtea lucruri, chiar și despre încercările ei de a-l ajunge din urmă. Așa a ajuns să urască alergatul.

De atunci tatăl nostru aleargă doar dimineața în parc și la întâlnirile cu familia.

Tu tot alergi? Privește puțin în urmă și vezi dacă nu au rămas prea în spate oamenii pentru care alergi.