
„Mama rupea mătura de mine și iată că am crescut om normal. Dacă nu pui mâna pe nuia se urcă în cap. Copilul trebuie să știe de frică. Femeia nebătută este ca o casa nemăturată.” Așa arată, pe scurt, secretul educației cu nuiaua în mână, pumnul în masă (că doar ești șeful), urlete și zbierat pe meleagurile mioritice. Și alte meleaguri se pot lauda cu asemenea idei demne de premiul Nobel. Pe noi însă, nu prea ar trebui să ne intereseze ce fac alți ciobeni, ne interesează ce face moldoveanul, munteanul și ardeleanul.
Educația cu nuiaua în mână a devenit atât de comună, încât rar se aprinde vreun beculeț atunci când povestește cineva despre vreun nou caz de violența atât asupra partenerului, cât și asupra copilului. Ne-am obișnuit cu femeile bătute și cu copiii educați în stil strămoșesc. Uneori ai impresia că este o bătălie pierdută și aruncăm cu pumnii în vânt. Totuși, eu încă mai cred în minuni, cred că noi putem fi generația care poate naște, crește și educa o nouă generație de oameni noi, oameni care nu vor ridica mână nici la partener, nici la copii.
Copiii educați cu nuiaua în mână!
S-o luăm de la început, de la rădăcini. Agresorul și jertfa, sunt două roluri care izvorăsc din copilărie. Totul începe în ziua în care pui mâna pe nuia și numești asta educație, iar unii se încumetă să-și justifice agresiunea cu texte biblice sau citatele unor psihologi din evul mediu.
Atunci când ” doar o palmă la fund pentru a-l liniști” devine o normalitate, copilul simte două emoții: durere și umilință. Te atingi de demnitatea lui, iar acest lucru va lăsa amprente peste existența lui.
Două scenarii
Psihicul nostru reacționează la violență prin două scenarii. În primul scenariu violența devine o normalitate, mai ales atunci când vine de la oameni apropiați și iubiți, de regulă, de la cei din familie. Atunci când agresorul este o persoană pe care o iubești, agresiunea ajunge să fie privită ca o normalitate, „ca în familie” , astfel încât nu se aprinde „becul roșu” și nu ai nicio reacție în momentul în care partenerul te jignește sau te strânge de mână până la durere… sau te împinge ușor. Da, ușor la început. Toate încep ușor. Ce mare lucru să-i dai o palmă la fundulet atunci când copilul plânge și nu te aude. Pentru tine e un fleac problema lui. El trăiește o dramă, iar pentru tine este doar un capriciu. N-ai tu timp să cobori în lumea lui, să-l asculți și să-i mângâi sufletul. E prea complicat, ai alte lucruri mai importante de făcut. Așa că, o palmă la fund și ai rezolvat problema, cel puțin la suprafață. O palmă, o jignire, o împingere ușoară, niște fleacuri pentru tine, iar el ajunge să considere aceste fleacuri o normalitate. Violența începe cu fleacuri, ușor, dar progresiv.
Al doilea scenariu este previzibil. Copilașul educat cu nuiaua în mână, crește cu un simțământ atât de profund de umilință și durere, încât o revarsă asupra celor mai slabi ca el. În momentele de furie, în mintea lui izvorăște scenariul din copilărie. Devine violent pentru că se simte umilit și neînsemnat.
Cele mai multe victime ale violenței domestice, sunt persoane crescute de părinți agresivi. Nu toți copiii agresați verbal sau fizic ajung agresori sau tirani, în schimb aproape toți cei care agresează sau sunt agresați, sunt oameni crescuți de părinți agresivi, părinți care s-au obișnuit cu frica din privirea copiilor.
Dacă nu poți controla emoțiile, dacă nu ai răbdare să-ți asculți copilul atunci când el trăiește un conflict pe care nu-l poate gestiona singur și îți reversi furia asupra lui, mergi la un specialist. Nu este o rușine să apelezi la un psiholog, mai ales atunci când vezi în privirea copilului tău frică. Omule, frica nu are nicio legătură cu iubirea. Nu te minți. Când ridici mână, nu iubești. Atunci când pentru prima dată observi spaimă în ochii copilului tău, să știi că metoda ta de educare nu are nicio legătură cu iubirea și a venit timpul să-ți rezolvi probleme tale. Copilul nu are nicio vină. Problema e la tine.
Eu știu cum e să simți frică. Din păcate am văzut frică și în ochii copiilor mei de câteva ori. Nu voi uita niciodată acea privire. Este cea mai dureroasă experiență pe care o poate trăi un părinte atunci când realizează că copilul său, pe care îl iubește mai mult ca orice, simte frică în dreptul tău. Nu mai vreau să trăiesc din nou asemenea momente.
Copiii tăi vor crește, anumite lucruri le vor uita, dar frica pe care ai pus-o în ochii lor va rămâne cu ei toată viața. Ei vor avea copii cărora le vor lăsa moștenire aceeași privire. Ce-ar fi dacă am rupe noi acest lanț vicios?
Leave a Comment