E timpul să-ți ceri iertare! Un părinte trebuie să învețe să-și plece genunchii în fața copiilor.

M-am trezit pe la șase și nu am mai avut somn după aceea, așa că am pus mâna pe telefon și am început să scriu. Este un moment frumos petrecut într-o duminică pe care vreau să-l împărtășesc cu voi.

Noi, weekend-urile nu prea le stăm acasă și foarte rar rămânem în Brașov. De cele mai multe ori ne trezim frumos, luam micul dejun împreună și în timp ce stăm laolaltă, votăm destinația din ziua respectivă. Punem în fața alegătorilor câteva variante și care dintre ele adună trei voturi, a învins. Fără manipulări, fără încercări de a corupe, fără promisiuni deșarte, cu alte cuvinte, democrație curată. Ultima frază conține prea multe cuvinte necunoscute pentru cei mai mulți dintre politicienii de pe meleagurile mioritice.

Dacă mă întrebați care este cea mai dificilă realitate în relația cu femeile din casa mea, fără să mă gândesc, voi răspunde că cel mai greu de gestionat moment este pregătirea și ieșirea din casă. Dacă avem o oră până la plecare, domnițele mele 50 de minute se vor juca, iar în ultimile zece minute fac ce nu reușești să faci într-o oră. Aici se întâlnesc două filosofii care se bat cap în cap și iese scântei. În dimineața aceea am fost mai dur și au curs lacrimi. Prea dur și nu era cazul. Iar eu știu să fiu dur uneori cu oamenii pe care îi iubesc mai mult ca viața. Am urcat în mașină cu Miriam plângând și am pus pe GPS destinația, Sibiu.

În două ore eram în orașul de pe malul Cibinului, dar în mintea mea lacrimile lui Miriam încă nu se uscase. Știam că am exagerat și nu era cazul. De fiecare dată, după astfel de momente, am nevoie de mult timp ca să-mi găsesc liniștea, uneori chiar de zile.

În timp ce ne plimbam, am trecut pe lângă o catedrala (intenționat nu specific apartenența catedralei). Tati, hai să intram. Și am intrat. După puțin timp petrecut între pereții impunători și atmosfera înălțătoare, am coborât la nivelul ei, am îmbrățișat-o și i-am spus: Iartă-mă. A fost un moment în care probabil nici nu trebuia să spun nimic. Toată ființa mea își cerea iertare. Știu că am greșit, dar promit să fiu mai blând orice s-ar întâmpla. Te-am iertat tati de când am urcat în mașină, a venit răspunsul ochioasei. Dar să știi că și eu am greșit și îmi pare rău. Am stat câteva secunde îmbrățișați, după care am ieșit afară cu sufletele vindecate. De fapt, din acel moment a început ziua cu adevărat.

Un părinte trebui să învețe să-și plece genunchii în fața copiilor.

Un părinte trebuie să-și plece genunchii în fața copiilor. Este vital pentru o relație. O lecție pe care o poți învăța doar în familie. Iertarea eliberează și face loc pentru iubire. Iertarea te înaltă tocmai atunci când aparent ești jos.

Cereți iertare copiilor voștri. Nu e nevoie să mergi în catedrale sau în alte locuri. În cazul meu așa a fost să fie, dar am plecat genunchii și în alte circumstanțe, iar rezultatul a fost același. Orice rană poate fi vindecată prin iertarea. Oricât ți-ai dori să nu greșești, nu vei reuși, iar dacă în relația cu oamenii dragi momentele în care îngenunchezi sunt o realitate, ai șanse mari să formezi relații autentice și fericite.

Mi-e greu să văd părinți a căror relație cu copiii lor este bazată pe algoritmul conform căruia părintele mereu are dreptate. Astfel de părinți îmbătrânesc în singurătate. Părinți care doar reproșează copiilor comportamente reci și lipsite de implicare, fără să-și dea seama că rănile provocate de ei copiilor, au format un zid de despărțire. Îți pot da o cană cu apă, dar nu pot mima căldura pe care n-o am, pentru că nu mi-a oferit-o nimeni atunci când sufletul era rece.

Dragilor, oamenii care se iubesc își cer iertare și iartă. Nu este înălțime atât de mare care să nu permită coborârea la nivelul celui căruia i-ai greșit. Uneor asta înseamnă să pleci genunchiul în fața unui copil de 3 ani. E bine pentru tine in primul rând. Pentru relații frumoase până la adânci bătrâneți, cu nepoții și copiii laolaltă, învățați să plecați genunchii la timpul potrivit.