Duminică eram în parcul central din Brașov împreună cu toată familia. Fetele nu se lăsau duse acasă și am stat până aproape de ora 22.00. Lângă terenul de joacă sunt mai multe bănci pe care poți sta liniștit admirând cum zburdă “inamicii”. După ce m-am jucat de-a v-ați ascunselea cu Miriam și Anais, am căutat o bancă liberă că să-mi odihnesc picioarele care capitulaseră după o zi obositoare (duminicile sunt cele mai obositoare zile din săptămână, dar și cele mai frumoase). Spre surprinderea mea, toate băncile erau ocupate de tineri, flăcăi și fete mari cu telefoanele în mână și cu capetele aplecate deasupra lor. Erau mulți, dar îți lăsau impresia că nici unuia nu-i pasă de cel de lângă el. Era o imagine sumbră. Și noi ne adunam în parcuri și poate nu făceam cele mai potrivite lucruri, dar eram reali și interesați unul de altul. Nu am dat mare importanță evenimentului și i-am sărit în ajutor soției, care era “exploatată” la maxim de două blonde mici cu rezervorul de energie încă plin.  În timp ce ne îndreptam spre mașină, Corina îmi spune că toți acești tineri s-au adunat să prindă pokemoni. Spre rușinea mea nu știam despre ce este vorba, așa că am apelat la măria sa Google.

Au trecut 7 ani (26.07.2009 – 26.07.2016) de când am promis în fața martorilor și în fața cerului că îi voi fi alături la bine și la rău, că o voi iubi până ce moartea ne va despărți. Acum, când scriu aceste rânduri, realizez că respectarea promisiunilor făcute atunci a însemnat un proces lung, dificil și pe alocuri imposibil. E prea devreme să fac o evaluare, dar pot să afirm cu încredere că o familie fericită nu înseamnă o familie norocoasă. Fericirea nu are de-a face cu norocul, așa cum cred unii. Pe blogul meu am tot scris despre familia mea comparând-o cu un colț de rai pe pământ și în viața reală am vorbit mereu despre familie la superlativ. De fiecare dată când am încercat să povestesc cât de frumoasă este viața de familie, au fost oameni care au privit sceptic afirmațiile mele. Unii mi-au zis că am noroc de o astfel de soție, alții același lucru i-au spus ei. S-au găsit și oameni care au încercat să mă convingă că avem noroc de astfel de copii.

Atunci când Sergiu a împlinit 5 anișori, soția mi-a spus că iubește pe altcineva și că urmează să se mute la noul ei iubit. Așa a început un tătic povestea. E greu să redau în cuvinte ce simți atunci când ești trădat. Ei dădeau sens existenței mele. Pentru ei alergam încercând să le ofer o viață decentă. Aveam două joburi. Mă uitam în ochii (încă) soției mele în care se reflecta chipul unui străin. Nu există nimic mai dureros decât să te simți străin în familia ta. Cel mai mult mă temeam să nu regăsesc în ochii copilului meu aceeași privire. A doua zi a plecat lăsând casa pustie și sufletul gol. Știam că nu are rost s-o opresc.

Nu fi nesimțit, mai stai un pic, nu fugi așa rapid. Te grăbești? Unde te grăbești? Te așteaptă cineva sau ești grăbit din fire? Chiar nu-ți pasă că furi clipe fericite din viața oamenilor? Da, tocmai atunci când oamenii sunt fericiți tu te grăbești și nu știu de ce zăbovești atunci când oamenii plâng și suferă. Mai stai puțin! Lasă-mă să savurez prezentul și să-ți povestesc cum e să fii tată. Ia loc lângă mine și hai să ne amintim cum au fost ultimii cinci ani, ani în care ai fost mai grăbit ca niciodată.

De-a v-ați ascunselea prin magazine. A devenit o tradiție de fiecare dată când ieșim la cumpărături să ne jucăm de-a v-ați ascunselea. Pentru ca mami să-și facă cumpărăturile liniștită, noi ne jucăm, iar magazinele le-am transformat din locuri plictisitoare pentru copii în terenuri de joacă cu o grămadă de ascunzișuri.