„Copilul meu este dependent de telefon”, îmi spune un tătic. „Nu știu ce să mai fac. Dacă nu-i dau telefonul, se trântește la pământ și are niște crize care mă înspăimântă.” Cred că ne regăsim mulți în situația lui. Ajungem să ne confruntăm cu anumite comportamente ale copiilor noștri și nu ne dăm seama că noi am alimentat  cu regularitate o mare parte din lucrurile care acum ne deranjează până la disperare. Copiii noștri nu se nasc cu telefonul în mână, iar dacă ajung să fie dependenți de telefon, este pentru că noi le-am creat contextul prielnic. Le-am pus telefonul în mână atunci când am fost obosiți și era mai simplu să i-l dam, decât să petrecem timp cu ei, jucându-ne sau citind o carte. Le-am pus telefonul în mână în mașină ca să nu plângă, la masă ca să mănânce, la biserică ca să stea cuminți, acasă ca să ne facem treburile. La început a fost o soluție pentru comoditatea noastră și a celor din jur, după care am continuat să le punem telefonul în mână  ca să evităm scandalul, isteriile și lacrimile. Dacă la început vroiam să scăpăm de ei, acum le dăm telefonul ca să scăpăm de reacția  lor atunci când li se ia jucăria. Cunosc copii care nu mănâncă până nu li se pune în fața Masha și Ursul. „Păi n-o să-l las flămând”, a venit justificarea mamei. Mă mir cum de nu au murit de foame copiii până la apariția desenului „Masha și Ursul”.  E trist.

Înainte de a fi tată, ești bărbat și soț (dacă e cazul), iar un bărbat adevărat își respectă femeia și o iubește. Cel puțin așa spun cărțile și biografiile oamenilor care au lăsat ceva în urma lor. Nu lași pe nimeni să țipe la soția ta și la mama copiilor tăi. Nu lași pe nimeni să-i vorbească urât sau să o disprețuiască. Nu lași pe nimeni să o desconsidere privând-o de respectul care i se cuvine. Nu lași pe nimeni, nici pe mama ta (soacra ei) sau chiar pe mama ei. Nici sora, fratele sau cel mai bun prieten nu au voie să o trateze pe femeia de lângă tine (prietenă, soție, mama) fără respect și bun simț. Dacă o disprețuiesc pe ea, de fapt te disprețuiesc pe tine.

Iar dacă tu urli la soția ta, o umilești, o disprețuiești sau o desconsideri, atunci acest articol nu este pentru tine. Nu cred că te deranjează cum îi vorbesc ceilalți din moment ce tu crezi că ai voie să o tratezi cum îți place ție.

Astăzi este ziua mondială a copiilor nenăscuți. Numai când pronunți aceste cuvinte ți se face pielea găină și simți cum se strânge sufletul de durere. Și când te gândești că în aceste clipe, când scriu aceste rânduri, cineva decide să lipsească un copil de dreptul la viață, dreptul de a se naște, sufletul ți se strânge și mai mult, iar durerea pe care o provoacă, naște în tine sentimente contradictorii. De la condamnare, până la milă și empatie față de autorul crimei.

Îi învățăm engleză și germană, îi ducem la balet, gimnastică, dansuri și patinaj. Le plătim ore suplimentare la matematică și chimie. Le luăm profesor de pian, vioară sau chitară. Facem orice pentru viitorul copiilor noștri, însă fără să ne dăm seama ne scapă din vedere câteva lucruri care sunt atât de importante pentru formarea personalității lor. Sunt lucruri care le determina caracterul și personalitatea.

Sâmbăta am fost cu fetele mele la patinoar. M-am sacrificat și am lăsat-o pe iubita mea soție să facă piruete în timp ce eu o urmăream cuminte cu fetițele în brațe. Nu am avut când să mă plictisesc: Miriam vroia ciocolata caldă în timp ce trebuia să am grijă să nu i se termine covrigul cu vișine din mânuțele lui Anais, altfel era scandal.