Am ajuns acasă mai târziu. Nu mi-am văzut ochioasele toată ziua. O zi nu e mult, dar suficient cât să ți se facă dor și să vrei să le strângi în brațe până le trosnesc oasele. ”Bună tati” , mi-au aruncat în grabă și și-au văzut de ale lor.

Eram într-o discuție cu un bărbat. La un moment dat mă întreabă cum le cheamă pe ochioasele mele. Între timp, Anais pare foarte concentrată la un joc și nu dă niciun semn că ar fi interesată de discuția noastră.

– Ea este Anais Noblesse. Plină de energie și mereu bucuroasă. În același timp este atât de sensibilă și empatică. Simte imediat dacă ești trist și vine să te îmbrățișeze.

Corina la stomatolog, eu cu Anais Noblesse în mașină așteptând-o pe mami. Anais se uită la mine și mă întreabă: „tati, nu trebuie să te tunzi?” M-am uitat și eu cu coada ochiului la cele câteva firicele de păr care mi-au mai rămas și am ajuns la aceeași concluzie ca ochioasa mea.

Un tată bun nu este cel care a rămas odată cu pruncul, i-a schimbat scutecul sau a dormit câteva ore cu el, după care repejor a făcut o postare pe Facebook sau Instagram.

Mi se întâmplă atât de des să mă simt ca la tribunal. Da, tribunalul părinților. Procurorii, judecătorii, martorii, toți arată cu degetul către tine sau către soția ta. Dacă faci un pas greșit, imediat ești chemat în fața tribunalului.